Fântâna Albă, încă o dată Golgotă

Troița de la Fântâna Albă, ridicată în memoria miilor de români masacrați de mitraliere la 1 aprilie 1941, adună în fiecare an români care nu vor să uite cele trecute cu litere de sânge în istorie. An de an se întâmplă ca mulți dintre acești români, dacă nu sunt inspirați să pornească spre Ucraina dis-de-dimineață, să nu ajungă la timp pentru a participa la slujba religioasă oficiată acolo, la ceremonia comemorării. Fie din cauză că au probleme cu „transportul”, fie sunt lăsați să aștepte ore în șir la vamă, fie că nu găsesc destinația din cauza lipsei indicatoarelor care s-o marcheze. Uneori chiar sunt îndrumați greșit de oameni ai locului. Sunt fapte întâmplate și consemnate de fiecare dată în presa românească din România și nu numai.
 

Cei circa 50 de studenți basarabeni de la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava care formează Grupul de Inițiativă al Românilor din Basarabia (GIRB), condus de Vitali Prisăcaru, au dorit și ei să participe la comemorarea de la Varnița, locul unde se află monumentul de la Fântâna Albă, sat din raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, acolo unde, anual, români ai locului din Republica Moldova și România comemorează victimele masacrului din 1941. Studenții nu au mai prins slujba oficiată de un sobor de preoți la monument, nu au ascultat cuvintele oficialităților prezente, nu au ridicat steagurile tricolore aduse cu ei, toate întâmplate de la ora 13, ora anunțată pentru începerea ceremoniei. Vina lor este doar aceea că nu și-au luat un ghid care să cunoască zona și să-i ducă direct la monument. Plecați din Suceava duminică la ora 10, cu un autocar, însoțiți de lector univ. dr. Alexandru Nedelea, studenții au ajuns pe la 11,15 în vama ucraineană. Ore bune au așteptat în autocar ca să li se înregistreze datele de pe pașaport, în timp ce priveau cum trece pe lângă autocar mașina oficială în care se aflau consulul general României în Ucraina, Tatiana Popa, secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, Eugen Tomac, și ceilalți care i-au însoțit. Diplomații, ce-i drept, au încercat să înduioșeze vameșii, rămași însă neînduplecați. Abia la ora 14 pașapoartele au fost recuperate, scuza vameșilor pentru orele de așteptare fiind problemele din sistemul informatic. Autocarul a plecat spre Fântâna Albă, dar nimeni dintre noi nu știa drumul. Culmea e că nici cei 1-2 localnici întâlniți în drum și întrebați. Cum de indicatoare nici nu se punea problema, după ce am ocolit zona de vreo două ori, un bărbat dintr-un automobil răblăgit s-a îndurat să ne arate o scurtătură care urca un deal noroios, la depărtare de 500 de metri, spune el, de monumentul de la Fântâna Albă. Autocarul a reuși să urce, dar copii cu colaci în mână ne-a anunțat că totul s-a terminat la troiță. Șoferul a decis să ne întoarcem. Acoperit de noroiul gros din șanțurile adânci săpate de tractor, dealul nu ceda sub roțile autocarului, înclinat într-un unghi de 45 de grade, spre pământ, la un moment dat. Șoferul ne-a scos din autocar, încercând să-l urnească cu ajutorul băieților. Îngroziți de spaima că vom rămâne acolo, aflați cu încălțămintea pe jumătate prinsă în noroi, plini pe haine de scaieți, am privit mai bine de o oră manevrele ieșirii mașinii din zonă. Am avut până la urmă norocul ca autocarul să iasă din noroi, sub privirile nepăsătoare ale celor 2-3 automobiliști care au circulat cu mașina pe acolo. Întorși pe drumul inițial, studenții au decis să nu renunțe la ideea de a ajunge la Fântâna Albă, ceea ce s-a și întâmplat, chiar dacă, din nou, am ocolit de două ori un cimitir ca să ajungem, în sfârșit, la destinație. Bisericuța era închisă, iar la troiță nu am mai găsit decât coroanele oficialităților și lumânările depuse, dar tinerii de la GIRB au considerat că nimic nu îi împiedică să-i onoreze pe cei morți, să simtă mândria de a ridica, deasupra capului, steagul românesc. „Statul român are obligația să ceară explicații mai clare în legătură cu soarta acelor români nevinovați” Ne-am întors la vamă. Aceleași momente lungi de așteptare: două ore. Din nou mașina oficială cu consulul și secretarul de stat a avut avantajul CD-ului (Corpul Diplomatic). Noua noastră direcție era Mănăstirea Putna, la poarta căreia există, de anul trecut, o troiță ridicată în memoria celor care și-au dat viața la Fântâna Albă. Vitali, care ținea telefonic legătura cu ei, ne-a anunțat că slujba de pomenire va fi întârziată pentru a fi și noi prezenți, și așa s-a și întâmplat: părintele stareț Melchisedec, preoți, călugări, oficialități ne-au așteptat cu răbdare și prietenie până la ora 21, când a început slujba de pomenire. După o zi întreagă cu nervii întinși la maximum și cu frica ascunsă perfid în „coaste”, momentul religios ne-a readus liniștea și ne-a pregătit sufletul pentru a înțelege că tot ce ni s-a întâmplat nouă e nimic față de tragedia de la Fântâna Albă, pe care nimic n-o va șterge. La finalul slujbei, părintele stareț ne-a îndemnat să cântăm „Hristos a înviat”, fiindcă masacrul s-a petrecut chiar de Paști. Secretarul de stat Eugen Tomac a spus că avem datoria de onoare de a ne aduce aminte de victimele de la Fântâna Albă: „Într-o zi de Paști, oameni curați sufletește, femei, bătrâni, copii erau plini de încredere că în țară vor avea alt destin. Din păcate, cruzimea care caracteriza acel regim totalitar s-a văzut și atunci. Peste 3000 de români au fost omorâți doar pentru că își doreau o altă viață. Statul român are obligația să ceară explicații mai clare în legătură cu soarta acelor români nevinovați. Sper ca întreaga națiune română să-și aducă aminte de suferința acelor români și de chinurile prin care au trecut. Avem obligația să ne gândim la ei în fiecare an de 1 aprilie și să-i comemorăm”, a spus Eugen Tomac. Pe 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului adresat României de către Uniunea Sovietică, administrația civilă și militară a țării noastre a fost obligată să se retragă din Basarabia și din partea nordică a Bucovinei. În haosul creat, sute de familii românești au încercat să treacă în Bucovina ce nu fusese anexată de sovietici, dar s-au lovit de refuzul noii autorități de la Moscova, care a dat ordin ca oricine se apropie de granița proaspăt trasată să fie executat fără somație. Aproximativ 3.000 de români din mai multe sate de pe valea Siretului au vrut la 1 aprilie 1941 să treacă granița în România. În Poiana Varnița, la circa trei kilometri de granița română, grănicerii sovietici au tras în ei cu mitraliere, cei căzuți, morți sau încă vii, fiind îngropați acolo în gropi comune.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: