Lideri politici cu dezechilibre psihice grave (III)

Să nu uităm lagărele de exterminare din Germania lui Hitler, mult mediatizate, și cele din URSS-ul lui Stalin, mai puțin știute până la Soljenițîn. În fața Centrului Cultural American din Vestul Berlinului, în gazon, se află bine înfipți doi bolovani colțuroși pe care stau scrise ca un omagiu cuvintele: „Victimelor național-socialismului” (nazismului) și, respectiv, „Victimelor stanilismului”.

 

V.I. Lenin, idolul comunismului rus, omul trimis de nemți într-un tren blindat să dezorganizeze armata țaristă în preajma Primului Război Mondial prin revoluția bolșevică, s-a dovedit că a fost un alienat. În 1996, la Congresul Internațional de Istoria Medicinii, care a avut loc în insula Kos – Grecia, un cercetător austriac a arătat din documente că Lenin a suferit de neurosifilis. Helen Rappaport, autoare britanică, a descoperit documente la Universitatea Columbia din New York despre sifilisul creierului lui Lenin, ceea ce explică decăderea psihosomatică de după 1921, cu tulburări de vorbire, comportament dezordonat, izbucniri de furie, evoluție înspre paralizie progresivă și stări de euforie și delir de grandoare, alternând cu depresii până la demență. Ivan Petrovici Pavlov, premiat Nobel în 1905 pentru fiziologie, protejat de I. V. Stalin, cunoscând boala lui Lenin, a scris că „revoluția rusă a fost făcută de un nebun căruia sifilisul i-a afectat creierul”. Boala lui Lenin era cel mai mare secret în Rusia Sovietelor. Lenin, și mai târziu Stalin, i-a pus la zid pe intelectuali numindu-i „lachei ai capitalismului”, „excremente ale națiunii”, „dușmani ai poporului” ș.a. NKVD-ul a fost aparent de acord cu cei 600 savanți ruși care au cerut aviz de plecare în Vest, dar au torpilat și scufundat vasul în Marea Baltică. Lenin spunea adesea „spânzurați cel puțin 100 de boieri și popi și țineți-i în spânzurători măcar o săptămână să-i vadă dușmanii poporului” (din regiunea răsculată Tambov) sau „lupta de clasă va fi moașa care va naște orânduirea socialistă”. În adolescență, grație propagandei, credeam că dacă Stalin a fost autorul crimelor în masă din anii ’30-’40, Lenin ar fi fost liderul ideal, fără păcate. În fond însă, Stalin a continuat politica de genocid inițiată de Lenin după formula: „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră și trebuie suprimat”. La celălalt capăt al lumii, în China, un alt zeu al comunismului, Mao, n-a fost altfel decât Stalin și Lenin. Adevărul despre Mao l-am aflat din cele două volume ale medicului personal al liderului chinez, dr. Li Zhisui (Ed. Elit, 1994), „Viața privată a președintelui Mao” și din interesanta carte „Văduva lui Mao”, de Lucien Bodard, laureat al Premiului Goncourt. Mao a participat activ la „Lungul marș” al oropsiților, care au ajuns începând cu 1934 să mănânce și scoarță de copac, urmat de războiul civil din China (1947-1949), cu înființarea R.P. Chineze la 10 octombrie 1949. După ce în 1960-1962 țara a suportat o foamete cumplită, în 1964 toate privațiunile au permis detonarea primei bombe cu hidrogen. Până în 1976, anul morții lui Mao „liderul care nu greșea niciodată”, s-au manifestat mari derapaje social-politice prin „cele patru modernizări”, campania anticonfucianistă, furibunda „revoluție culturală”, înlăturarea liderului luminat Deng Xiaoping; sub teroare, poporul a ripostat prin manifestările din Piața Tian An Men. După 1976, lumea a aflat mai ales din cele două scrieri despre viața personală a lui Mao plină de imoralitate și abuzuri, în anul următor fiind readus la conducere liderul reformator Deng Xiaoping; după încă doi ani are loc răsunătorul proces al „bandei trădătoare a celor patru”, din care făcuse parte și soția lui Mao, Jiang Qing, care a fost condamnată la moarte. Relația istorie – cultură – putere este amplu relatată și în altă scriere, „Cultura și puterea”, de Paul Henry Chombart de Lauwe, care s-ar cuveni cunoscută și de politicieni. Ar fi nedrept să uităm de paranoia comunismului românesc, care a exterminat metodic, după principii leninisto-staliniste, câteva sute de mii de români, elita intelectuală și politică interbelică, dar și țărani, și muncitori potrivnici regimului sovietic în România. Cele peste 100 închisori au terorizat mai bine de două decenii poporul român. (Va urma) Dr. IOAN IEȚCU Fundația Ecologică din Bucovina