Teologia Socială în contextul mondializării

• Ideologiile care au născut marile nebunii și aberații ale secolului al XX-lea sunt aproape stinse și epuizate, însă consecințele vor persista multă vreme. O nouă dogmă tinde acum către unicitate: „Căutați mai întâi împărăția economiei și toate se vor adăuga vouă”, parafrazează Tiberiu Brăilean. Această nouă doctrină „religioasă” a economiei nu trebuie să determine religia să depindă de economic. Ispita Carantaniei se repetă de data aceasta mult mai subtil.
 

• Agonia ideologiilor secolului trecut impune „trecerea de la gândirea unică la «gândirea zero». Globalizarea ar fi forța motrice a acestei «fatalități istorice». Guvernată de principiul raționalității, al eficienței, ea este peste tot și nu poate fi oprită nicăieri. A-socială, a-națională, a-religioasă, ea cuprinde țări, națiuni, continente, înfrângând și integrând mentalități, valori, frontiere, într-o luptă lipsită de ceea ce ne-am obișnuit a numi conștiință”, crede același. Autorul se întreabă „cum să te împotrivești unei asemenea abstracțiuni, unei asemenea delocalizări a istoriei?”. Cred că răspunsul îl deține Biserica și speranța poate încolți în inima noastră, dacă din „dogma globalizării și a mondializării” exorcizăm egoismul, individualismul, liberalismul fără limite, fundamentalismul economic și ideologic. • Mondializarea înseamnă, efectiv, liberalizare totală a pieței și a moralei. Unul din vectorii liberalismului este individualismul, care exacerbează în mod paradoxal spiritul de clan (vezi Rwanda, Afganistan, Balcani, Orientul Mijlociu ș.a.), „manifestări ale unei alianțe ciudate între un tribalism barbar, un fundamentalism religios intolerant și o prezență extrem de activă a firmelor multinaționale, care și promovează, prin orice mijloace, interesele economice”, cităm din nou din Tiberiu Brăilean. Această tendință este mai periculoasă decât fundamentalismul religios sau intoleranța tribală, întrucât „mondializarea triumfală face tabula rasa din toate diferențele și din toate valorile, inaugurând o (in)cultură perfect indiferentă. Odată universul dispărut, nu mai rămâne nimic decât tehnostructura mondială atotputernică, față în față cu singularitățile redevenite sălbatice și livrate lor însele”. • Prea multe „sfârșituri” și eșecuri ale istoriei și ideologiilor ne bântuie. Pentru a evita încă o himeră în contextul globalizării și al mondializării, economia și știința au nevoie de un nou suflu, „de regăsirea matricei spirituale din care s-au născut. Aflate în slujba omului, ele nu pot eluda misterul acestuia”. Deschiderea lor spre teologie ar fi salvatoare și ar evita căderea lor într-o „idolatrie perdantă”. • Slujirea la falșii zei ai modernității, „tentația puterii, bogăția de dragul bogăției și plăcerile de dragul plăcerilor, înăbușă în om vocația sa fundamentală: înălțarea spirituală”, mântuirea lui, adică tocmai sensul vieții, devenind astfel insensibil și iresponsabil, „atât în trecerea vieții, cât și în petrecerea morții”. • În ciuda tuturor slăbiciunilor, ezitărilor și exceselor, globalizarea este prezentă și înaintează în timp și spațiu. Avantajele se pot traduce prin pace, forță, prosperitate, bunăstare, în respectul tuturor culturilor și identităților. A înțelege globalizarea astfel este salutar, a o sfida și a o lua ca atare, ca pe ceva firesc, este salvator pentru a evita o psihoză individuală sau colectivă, având în vedere incertitudinile viitorului și ramificațiile tentaculare ale unui sistem „impersonal”. Globalizarea sau mondializarea nu înseamnă totuși sfârșitul capitalismului, deci există un element de continuitate, ci organizarea lui într-un mod superior, în care suveranitatea trece în mod paradoxal de la stat la individ. Întrebarea se pune: la care indivizi și la câți indivizi? Trecerea se face foarte greu, deoarece ruinele dirijismelor de tot soiul încă fumegă, iar ce ne așteaptă după această etapă, nimeni nu știe. Întrebările și neliniștile sunt multe. Mulți se întreabă: poate însemna aceasta trecerea de la democrație la „individualcrație”? · „Mondializarea este un fapt, nu o calamitate ce răvășește spații și devorează identități. Ea poate fi o salvare de la indolența și incompetența vechilor conducători, publici sau privați”, consideră cel din care am tot citat până acum și vom cita în continuare. La câte experiențe au fost în istorie, ce mai contează una în plus? Aceasta nu înseamnă resemnare, ci conștientizarea unui început de istorie umană, în care „oameni, producții și finanțări trebuie renovate și adaptate”. Prețul de a trăi în lume, prețul îndrăznelii, al cutezanței, riscul de a eșua, dar și șansa de a învinge, reprezintă acest nou început de istorie umană – mondializa-rea. Dumnezeu poate transforma răul în bine, dacă mondializarea ar fi un rău sau nedorită de Dumnezeu, însă numai dacă avem curajul să îndrăznim a birui lumea, care nu se orientează după voia divină, ci „după chipul păcatului”. Omul este dator cu lupta pentru bine și contra răului, victoria o dă Dumnezeu. În concluzie: Fără conștiință și fără respectarea legilor morale, știința, economicul, socialul, politicul, globalizarea și mondializarea nu reprezintă numai „o ruină a sufletului” (François Rabelais), ci „o iluzie ceva mai bine organizată”. Biserica trebuie să se facă prezentă în cercetarea științifică socială sau în soluționarea unor probleme economice sau administrative, aducând astfel forța transfiguratoare a învățăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întrucât “religia fără știință este șchioapă, iar știința fără religie este oarbă” (Albert Einstein). Reconsiderarea metodelor pastoral-filantropice de slujire a omului sau slujire a aproapelui în Duhul lui Iisus Hristos și a tradiției patristice, în contextul de azi și de mâine, dialogul cu științele umaniste actuale, cu politica sau cu administrația publică locală și centrală, presupun o artă, o știință care trebuie învățată și însușită, formând astfel conținutul Științei Filantropice și al Teologiei Diaconale, numită concis Filantropia Diaconală (sinonimă cu Diaconia Filantropică), în sensul biblic, și Teologie Socială, în sens sociologic, pedagogic și didactic, adică studiată și promovată ca disciplină de învățământ, dar și ca reper pentru politicieni și oameni de cultură. Provocările acestui veac, precum și dorința de a învăța Diaconia Filantropică direct în „atelierul proniei divine”, adică prin Biserică și în școală, reprezintă scopul central al Științei Filantropice și al Teologiei Diaconale, într un cuvânt Teologia Socială în toată complexitatea ei actuală. Responsabilitatea științifică și cosmică a creștinului constă în principal în încercarea de a impune limite științei, economiei, politicii și mondializării, atunci când acestea tind să se transforme într-un sistem pretins exhaustiv al omului și al cosmosului, zeificând astfel omul, sisteme economice sau ideologice și profitul cu orice preț, ca singure repere și scopuri ale universului și ale lui însuși. Pr. prof. dr. MIHAI VALICĂ Parohia „Sf. Treime”, Vatra Dornei

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: