PSD Suceava 2020

Un amic, ca o cupă de șampanie

Ieri, ba nu, alaltăieri, am trecut, grăbit, pe la bibliotecă. Și zău că n-am umblat rău. Doamna Drișcu – Mulțam fain! – mi-a dăruit o carte frumoasă închinată soțului ei, fost. O minunăție! Volumul a fost dus și la prieteni din Israel. Să vedem câte ceva despre… În măiastra interpretare a universitarei Elena-Brândușa Steiciuc.
 

Descendent al unei familii cu adânci rădăcini bucovinene, Petru Drișcu a fost una dintre acele inteligențe cu deschidere egală spre științe și arte, așa cum și-l amintesc cei ce i-au fost aproape din perioada liceului. Plecat în capitală pentru studii de sociologie, adolescentul sucevean s-a impregnat – sub aripa ocrotitoare a fratelui mai mare, criticul de artă Mihai Drișcu (și amic, altminteri, la catarame cu Pleșu Andrei, d.b.) – de tot ceea ce vor fi oferit Bucureștii în materie de expoziții, biblioteci și spectacole, la începutul anilor ’70. Care ar fi fost existența acestui pasionat de lectură și idei dacă și-ar fi început și continuat viața profesională într-un mediu stimulant sau într-o țară liberă? La această întrebare nu am putea răspunde decât prin speculații sterile întrucât – chiar în condițiile unui orășel de provincie cum era Suceava anilor ’70-’80 – Petru Drișcu a fost omul care nu a abandonat niciodată interesul pentru perenitatea artei. În anii în care, prin meseria lui, era implicat în spectacolul așa-zisei „mișcări culturale de masă”, tânărul ziarist sau referent cultural găsea timp pentru grădina lui secretă. …Mapa cu manuscrisele lui Drișcu nu este epuizată. Prin grija soției, distinsa doamnă Gabriela Drișcu – cea care s-a îngrijit și de scoaterea din uitare a arhivei lui Mihai Drișcu, ajutată de poetul Constantin Severin, și de recuperarea textelor din volumul anterior – acum, când se împlinesc șapte ani de la trecerea autorului în lumea umbrelor, un nou volum vede lumina tiparului. L-am numit „Portretul”, după titlul textului liminar, o piesă de teatru la care Petru Drișcu va fi început să lucreze în perioada când a fost secretar literar al teatrului sucevean profesionist de care foarte puțină lume își mai aduce aminte (Ei aș, dear Nuca!, d.b.). Ca autor dramatic, tânărul sociolog dovedește o manieră foarte matură de a-și construi personajele și, mai ales, de a surprinde absurdul în care pluteau relațiile umane din ultimii ani ai dictaturii, când cultul personalității ajunsese la cote greu de imaginat (cel mai adesea sub forma „portretelor” oferite de servili trepăduși președinților de tot felul, de la președinți de țară la președinți de… cooperativă meșteșugărească!). Ecouri ionesciene… …se fac auzite aproape la fiecare scenă, textul întreg fiind o alegorie asupra istoriei, o meditație amară asupra dramei singurătății în doi sau asupra libertății artistice și individuale (a se vedea scena în care apare „comisia de vizionare”, necesar rapel al întunecatei chestiuni a cenzurii și a Securității omniprezente). O atenționare lucidă asupra erorilor de-a lungul istoriei. Textele în proză din acest volum denotă, și ele, un autor cu verbul sigur, culegându-și subiectele din realitatea anilor dictaturii comuniste, din acea existență robotizată, cu gesturi – și, mai ales – cu o gândire mecanică, în care orice sclipire de originalitate sau abatere de la regula impusă atrăgea măsuri punitive și excluderea din grup. „Apa”, ”Visul”, ”Chestie de logică” – proze scurte ce mizează mult pe umorul de limbaj – sunt completate de consistentul fragment de roman. Se pare că Petru Drișcu a lucrat la acest text sub forma unui experiment literar alături – uneori – de prietenul său, eminentul poet și traducător Viorel Dârja, iar rezultatul ar fi putut fi un roman ca o cupă de șampanie: plin de neprevăzut și cu un farmec lingvistic aparte. Nu a fost să fie așa. Iar dacă viața nu a (mai) avut răbdare cu Petru Drișcu, acum, la șapte ani de la plecarea lui, să-i citim textele pentru a-l înțelege mai bine, pentru a contura astfel „portretul” unui fin observator al lumii care l-a înconjurat, pe care a privit-o cu tandrețe infinită și – uneori – cu explicabilă maliție. Apoi, uitându-ne în acest „portret” ca într-o oglindă, să-i mulțumim celui căruia prietenii îi spuneau „Pierre”, numindu-l „mon semblable”, „mon frere”…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: