Un punct de vedere

Mareea galbenă

Motto: „O societate devine mai bună prin educație” (Confucius)
Fiecare dintre noi a auzit măcar odată că la Cartea Sfântă stă scris că lumea va fi dominată de rasa galbenă, că, adică, popoarele din Extremul Orient, cu civilizația lor trimilenară, pot constitui un drum de urmat, un model și pentru perimatul model european.
 

Orientul, care a fascinat lumea, și-a dat seama, după experiența dureroasă a Japoniei în al Doilea Război Mondial, că nu calea armelor îți poate aduce putere și bunăstare, ci dezvoltarea economică ordonată, făcută după o chibzuință îndelungată, cu obiective fixate pentru fiecare etapă istorică. Experiența Japoniei, în sfera ei de coprosperitate, cu ridicarea „tigrilor” asiatici, vine să răstoarne teoria europeană că fostele puteri coloniale au contribuit la dezvoltarea țărilor foste colonii. Dar golirea țărilor supuse de resursele lor materiale și umane, numai și numai ca o prea mică parte din populația globului să consume mai mult decât toate celelalte țări luate la un loc, s-a dovedit a fi păguboasă pentru ambele părți. În aceste condiții, era firesc ca țările și popoarele să-și caute alte căi și mijloace politice și economice pentru a ieși din înapoiere și sărăcie, iar exemplul Chinei este edificator în acest sens. Țărilor apusene le-au trebuit 200 de ani să se industrializeze, Chinei, cu sistemul ei socialisto-capitalist, i-au trebuit doar 30 de ani, devenind polul asiatic al globalizării și tinzând să devină singura supraputere a lumii. Ce nu se știe despre această țară cu un potențial demografic concurat doar de India, este că, în istoria ei îndelungată (când China organiza concursuri pentru ocuparea posturilor în administrație, Europa de-abia se trezise din somnul preistoric!), a cunoscut numai un secol de decădere, prin intervenția puterilor europene, numită perioada umilinței naționale. Până în 1820, 30% din producția lumii era asigurată tot de China, ca acum, să se ajungă la situația în care jumătate din încălțămintea și îmbrăcămintea produse în lume să poarte eticheta „Made in China”. În 1949, după proclamarea Republicii Populare Chineze, președintele Mao a spus ca angajament și avertisment: „Niciodată națiunea noastră nu va mai fi supusă insultei și umilirii”. Pentru cine este tentat să minimalizeze realizările Chinei socialiste din perioada 1949-1980, să spunem că s-a asigurat pentru peste un miliard de oameni câte un pumn de orez zilnic, îndepărtând spectrul foamei și moar-tea prin inaniție, la care s-a adăugat câte un sul de doc pentru fiecare familie, chiar dacă, cum se spune, „goliciunea mai înconjoară” . Vi se par puțini 1,2 miliarde pumni de orez? Imaginați-vă cât orez îi trebuie Chinei într-un an și vă invit să vă gândiți, pentru comparație, la Munții Himalaia! Avântul Chinei socialiste a început la zece ani după Primăvara de la Praga, care a demonstrat că socialismul trebuie reformat. În 1978, părintele Chinei moderne, Deng Xiaoping, a spus, folosind o metaforă: „Nu contează dacă o pisică este albă sau neagră. Atâta timp cât prinde șoareci, este o pisică bună”. Același Deng Xiaoping, într-o vizită făcută în sudul Chinei, în 1992, a zis ca să se știe în China și în lume: „Dezvoltarea este singurul adevăr care contează. Nu are importanță dacă o politică este etichetată ca fiind socialistă sau capitalistă, atâta timp cât generează dezvoltare”. Regândirea și reformarea sistemului socialist a demonstrat, în mod practic, coexistența proprietății private cu socialismul. Numai că această coexistență (o țară, două sisteme!) s-a altoit în China pe temelia solidă a unei culturi și gândiri social-politice care are la bază confucianismul. Confucius (551-479 î. Hr.) a elaborat teoria statului centralizat, coroborată cu respectul față de autoritate, demonstrându-se, în mod practic, că un popor pentru a progresa trebuie să aibă încredere în șef. China comunistă a păstrat vechea organizare meritocratică a societății, adică, pe înțelesul celor care la noi ocupă o funcție prin proptea politică, mandarinii au rămas, numai că au carnetul roșu, de partid și, pentru continuitate, chinezii l-au păstrat și pe împărat, înlocuindu-l doar cu un personaj colectiv: „Partidul Comunist Chinez, cel mai puternic împărat al Chinei”. Toate acestea (birocrația dedicată binelui public!) nu explică saltul considerabil al Chinei în cei 30 de ani (ritm mediu anual de creștere 19%), care, atenție, nu aspiră la locul II, dacă nu adăugăm un sistem de învățământ performant. Toate țările care aspiră la un loc între puterile lumii au, pe lângă teritorii, bogății, populație, tehnologie, și învățământ performant. Lângă China se ridică India, împreună au 1/3 din populația globului, apoi Brazilia și Rusia (au bogății naturale), dar toate au sisteme educative compatibile cu aspirațiile. Ce-a înțeles China, mai realist decât alte țări dezvoltate, inclusiv față de SUA, este că „puterea militară nu asigură dezvoltarea unei țări, având dezavantajul că nu este productivă, deși e definitorie în caracterizarea unei mari puteri”. Globalismul chinez a exclus etichetări de tipul „axa răului”, „state-problemă” și nu a invadat alte state și, în ce privește Taiwanul, considerat parte a Chinei, practică o așteptare activă. Politica economică a Chinei față de SUA (exporturile Chinei în SUA au crescut de 1500 ori între 1990-2010) se bazează atât pe investiții, cât și pe împrumuturi, după formula „împrumută partenerul ca să poată cumpăra tot de la tine”, care reprezintă o capcană a consumului în care a căzut și România, prin imitație. SUA a uitat ce a spus unul dintre creatorii științei numită economie politică, Adam Smith: „Ar fi o eroare să nu cumperi un produs, dacă altcineva îl produce mai ieftin, dar cu o condiție: cel ce cumpără să producă altceva mai ieftin, încât, în urma procesului de schimb, el să câștige”. Cum este percepută China de către opinia publică americană? În 2009, 39% dintre americani considerau China drept putere economică conducătoare și numai 37% acordau acest statut țării lor. China a devenit noua uzină a lumii, ritmul dezvoltării fiind atât de înalt încât în fiecare an apare în zona fluviului Zhujiang câte un oraș de mărimea Londrei. Pentru Olimpiada din 2010 s-au construit șosele a căror lungime pusă cap la cap ar înconjura Pământul de patru ori. S-a constatat că lumea dezvoltată nu facilitează creșterea demografică, ci lumea în curs de dezvoltare (sub acest aspect, la fel ca și în altele, noi, românii, suntem atipici), urmarea fiind că țările cu natalitate scăzută importă forță de muncă. Un fenomen care poate să surprindă, dar care este urmarea procesului dureros al descreșterii demografice în Rusia, este ocuparea silențioasă a Siberiei de către chinezi. S-a ajuns la situația în care China poate coloniza Rusia sau oricare altă țară, fără să se producă o reacție vibrantă ca urmare a acestui fenomen. La cei șapte milioane de locuitori ai Siberiei Orientale s-au adăugat 30 milioane de chinezi care sunt foarte activi economic. Se spune pe drept cuvânt că „demografia învinge geografia”, războaiele de cucerire a unor teritorii străine fiind o practică depășită. Ce șansă ar putea avea România în fața mareei galbene? Niciuna!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: