Joacă

…Poate că una dintre ultimele zile călduțe de toamnă. După școală, câțiva prichindei coboară pe terenul de joacă: strada dintre blocuri, cu cele câteva petice de alee unde nu s-au putut parca mașini. Acolo și ei, cu mașinuțele lor de jucărie. Îi ascult de după fereastră cum trasează „autostrăzi”; iar acestea fiind de-acum făcute, unul se gândește să contureze între ele ”o țară”. Și-i aud cum își plimbă mașinuțele prin țară. Dacă au o astfel de țară, altcineva (sau tot acela?) zice să construiască mall-uri în ea. Și probabil le construiesc, nu se joacă. Altul (acum, sigur altul) zice că e nevoie de fabrici.

 

De unde vor fi știind ei vorba asta și de ce să fie nevoie de fabrici într-o țară cu mall-uri? Treaba lor! Atât că nu se pricep să edifice decât două: una de ciment (vor fi având nevoie pentru autostrăzi) și alta de răcoritoare (probabil sub franciză, căci este vorba despre o marcă prezentă în mai toată lumea), absolut necesară. Și dacă au pus pe picioare o țară adevărată, unul zice (parcă spre surprinderea tuturor): Eu sunt președinte! Câteva clipe nu se mai aud voci, nici zgomotele roților de plastic pe caldarâm. Și eu sunt președinte!, zice altul, dar președintele deja existent explică prin vorbe rare, ca de la o tribună: O țară nu poate avea decât un președinte. Și pe când candidatul la fotoliul de al doilea președinte își consumă uluiala, un glas pițigăiat strigă: Atunci eu sunt rege! (Chiar așa: un rege acum și atunci.) E suficient să stârnească întreg corul vociferărilor, marea adunare națională (să fie vreo 5-6 băieți) intră pe dată în sesiune extraordinară de lucru. Strigă toți. Nu se mai înțelege nimic. Își iau jucăriile și pleacă. Liniște. Pace.