Patriarhul Justinian Marina – apărător al clericilor

Ocupată în 1944 de Armata Roșie, România a fost supusă unui proces brutal se sovietizare și transformare într-o republică populară socialistă care, sub conducerea unui partid comunist totalitar, a trecut la realizarea prin represiune și teroare revoluționară a utopiei marxiste a unui „om nou” și a unei „societăți fără clase” prin îndoctrinarea oamenilor cu ateismul și ideologia „științifică” a „materialismului dialectic și istoric”.
 

Una dintre instituțiile statului care a fost supusă unui tratament represiv a fost, fără îndoială, Biserica Ortodoxă Română, care, ca și celelalte biserici și confesiuni, după preluarea totală a puterii politice de Partidul Muncitoresc Român, a fost aservită statului prin succesive epurări ale clerului și prin naționalizarea proprietăților lor, iar în cazul Bisericii Unite chiar prin lichidarea sa ca entitate autonomă, aceasta unindu-se cu cea Ortodoxă. Anul 1948 s-a dovedit crucial pentru Biserică. Instaurarea definitivă a sistemului totalitar a transformat Biserica într-o instituție marginalizată, tolerată de conducerea atee, activitatea ei limitându-se la cadrul parohial și la locașul de cult al fiecărei parohii. Acest an a coincis cu declanșarea unui control permanent, exercitat asupra preoților prin așa-numiții „inspectori de culte” din cadrul Ministerului Cultelor, iar mai târziu al Departamentului Cultelor, care supravegheau cu foarte mare atenție instituțiile bisericești (protopopiate, mănăstiri, școli teologice, centre eparhiale, Patriarhia). În aceste vremuri tulburi, de profunde prefaceri, a fost ales în fruntea Bisericii Ortodoxe Române Patriarhul Justinian Marina (1948 – 1977). Ierarh de aleasă destoinicie, cu minte ageră și voință neînfrântă, cumpănit în judecată și înzestrat cu diferite daruri sufletești, a știut să orienteze activitatea Bisericii în noile condiții ale instaurării regimului comunist la noi în țară, ridicând mult prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină. Dacă până atunci treapta de Patriarh era la noi mai mult un simbol, un nume frumos și răsunător, dar lipsit de consistență, Patriarhul Justinian i-a dat suport material și autoritate canonică. Este considerat „cel mai mare patriarh și o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii” (Gheorghe Vasilescu, „Autocefalie și Patriarhie”, „Biserica Ortodoxă Română”, anul CXXIII (2005), nr. 1-3, ianuarie – martie, p. 396). În aceste condiții grele, Patriarhul Justinian va căuta, printre altele, să exploateze la maximum una dintre cele mai mari concesii făcute de puterea comunistă din România, și anume salarizarea clerului, indiferent de confesiune. Legislația în vigoare îi considera pe preoți ca fiind liber profesioniști și, ca atare, erau la mâna reprezentanților organelor fiscale, care, în mod arbitrar, le fixau impozite pe „venitul epitrahilului” (Pr. Icon. Stavr. Constantin Pârvu, „Patriarhul Justinian Marina. Mărturii, fapte și adevăr”, EIBMBOR, București, 2005, p. 75), care, în cele mai frecvente cazuri, la parohiile mici și cu situații materiale precare, depășeau posibilitățile de plată ale preoților care, astfel, se găseau în situații umilitoare. În Permanențele Consiliului Național Bisericesc, Patriarhul Justinian își manifesta îngrijorarea în legătură cu starea de spirit existentă în rândurile preoților, care nu mai aveau o salarizare sigură, pe de o parte din cauza lipsei de fonduri financiare proprii ale parohiilor, iar, pe de altă parte, din cauza abuzurilor care se făceau de către inspectorii secțiilor financiare, care stabileau preoților impozite exagerate asupra veniturilor (Ibidem, p. 76). Perseverent cum era, Patriarhul Justinian a reușit ca în urma demersurilor sale stăruitoare să scoată preoții din rândurile liber profesioniștilor, scăpându-i de impozitul pe venitul epitrahilului și redându-le prestigiul de care trebuia să se bucure între funcționarii publici. Totodată, pentru a putea asigura preoților o salarizare demnă, comparabilă, după caz și studii, cu a învățătorilor și profesorilor din învățământul mediu, mai târziu liceal, a trecut la aplicarea prevederilor pe care a avut grijă să le scrie în Statut, care stipulau următoarele: „cheltuielile pentru întreținerea cultului ortodox vor fi acoperite din contribuții consimțite de credincioși și din venituri proprii ale Bisericii” (art. 189) („Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, sub Înalt Preasfințitul Patriarh Justinian, 1948 – 1953”, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1953, p. 49). Cert este că această sursă constantă de venit a fost deosebit de importantă, deoarece preoții din România nu au fost obligați, precum cei din statul sovietic, să fie, din punct de vedere material, la dispoziția unor credincioși în permanență timorați de amenințările autorităților. Însă nici în această situație lucrurile nu au mers prea bine. Era în primul rând problema articolului 33 din Legea cultelor, care permitea statului să scoată din buget acel preot care manifesta atitudini „dușmănoase” la adresa regimului. Asemenea cazuri erau extrem de frecvente, iar episcopii erau nevoiți să ducă lupte grele cu Ministerul Cultelor ca să reîncadreze pe preoții eliberați din închisoare în posturi bugetare. Aceste presiuni sunt exprimate și în discursul din 3 ianuarie 1948 al patriarhului: „Î.P.S. P. Justinian […] a declarat că nu se vor face comprimări de preoți din cauza trecutului lor și că toți cei ce se încadrează în actualul regim vor fi menținuți în salarizarea statului” (Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, „Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist”, vol. 1 (1945 1958), INST, București, 1994, p. 105). Prin vocea patriarhului era transmis un mesaj de amenințare, de punere în gardă, dar și de conciliere, prin promisiunea că salariile vor fi asigurate. Cu toate acestea, ministrul Stanciu Stoian a căutat că comprime o mare parte din posturile de preoți și cântăreți, pe motive de economie bugetară (George Enache, Adrian Nicolae Petcu, „Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964”, Editura Partener, Galați 2009, p. 82). Pentru a rezolva problema și a evita desființarea unor parohii, cum era de fapt intenția, Justinian recurge la următoarea soluție: „Preoții vor fi mai puțin supuși comprimărilor sau pensionării lor […] vor fi comprimate din buget toate posturile de cântăreți. Acolo unde sunt trei preoți vor fi obligați să facă și slujba de cântăreți la biserică” (Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 116). Privitor la problema scoaterii preoților din buget, măsură pe care o consideră injustă, Justinian a afirmat că articolul respectiv „a fost strecurat” în legea prin care s-a votat bugetul fără a se ține seama de Legea cultelor (George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 83). Patriarhul a mai afirmat că „este hotărât ca, în momentul în care nu se aplică hotărârile trasate de tovarășul Vasile Luca, să se retragă, fiindcă el are impresia că Ministerul Cultelor nu face altceva decât să vorbească despre respectarea acestor hotărâri, fără ca efectiv să le pună în practică” (ACNSAS, Fond Documentar, dosar, 67, f. 610). Prin urmare, dacă statul vrea ceva de la Biserică, atunci acesta trebuie să plătească. De exemplu, dacă statul dorea ca preoții să fie mobilizați pentru a îndemna poporul la strângerea recoltei, atunci acesta trebuia să-i reintroducă pe preoți în buget. În felul acesta Patriarhul Justinian se străduia să scoată cât mai multe avantaje pentru Biserică prin modul foarte diplomatic în care știa să-și prezinte doleanțele. Pretindea că nu pune la îndoială bunăvoința autorităților, însă acestea luau uneori măsuri care nedreptățeau pe preoți. Justinian adopta o tactică deosebită, și anume aceea de a sublinia permanent distanța dintre vorbele și faptele partidului, afirmând că „dacă regimul pretinde că face dreptate tuturor, nu se poate ca tocmai preoții să fie exceptați. Dacă este un regim care pretinde că apără legea, nu se poate ca tocmai el să o încalce”. Patriarhul Justinian nu s-a mulțumit numai să asigure un venit stabil clericilor, ci a încercat, atât cât i-a fost posibil, să-i salveze atunci când aceștia erau arestați. Din păcate, documentele scrise care atestă acest lucru sunt foarte puține, majoritatea mărturiilor fiind orale. Totuși, vom analiza în acest sens un document aflat în arhivele Securității, care se referă la arestarea unui anume Alexandru Cerna Rădulescu – colaborator apropiat al patriarhului – care relevă căile și modalitățile de negociere a acestei situații dificile: „În legătură cu situația lui Alexandru Cerna Rădulescu, consilier de presă patriarhal, reținut în ziua de 25 noiembrie 1949 și eliberat în seara zilei de 17 decembrie a.c., Patriarhul Justinian a afirmat că a vorbit la telefon în termeni ultimativi cu dr. Petru Groza, cu tov. ministru Jianu și cu tov. ministru Teohari Georgescu, precizând: Le-am spus limpede că repetata lovire a oamenilor mei cei mai apropiați dovedește și pentru un orb că ținta atacurilor sunt eu însumi, Patriarhul țării […] le-am arătat fără echivoc că Sandu este ca și copilul meu, pe care orfan fiind l-am crescut ca un părinte. Mai mult, le-am precizat că toate revistele mele, pe care ei le apreciază atât de mult, și-au primit linia politică de la Cerna Rădulescu, conducătorul lor. Și încă ceva: chiar Stanciu Stoian îl întrebuințează pentru lucrările pe care le tipărește Ministerul Cultelor. Acesta fiind adevărul, de unde îl scot ei dușman al regimului? Căci în acest caz eu ar trebui să fiu taxat drept adversar al regimului” (ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1470, vol. 1, f. 283). În urma acestei convorbiri în termeni categorici și ultimativi, ministrul Teohari Georgescu „și-a dat cuvântul de onoare” că Cerna Rădulescu va fi eliberat a doua zi (Ibidem). Deși nu a reușit să-i scape decât pe puțini din închisoare, această notă informativă a Securității, cât și alte asemenea, dovedesc în mod real preocuparea Patriarhului Justinian de a-i salva pe cei ce se aflau sub oblăduirea sa. Astfel de situații în rândurile preoțimii s-au întâmplat și cu prilejul cedării terenurilor, și cu colectivizarea agriculturii, când sute de preoți au populat coloniile de muncă la recoltarea stufului în Delta Dunării, în Balta Brăilei sau la cele de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Întotdeauna Patriarhul Justinian a intervenit pentru eliberarea lor, ajutând cu discreție familiile acestora rămase fără sprijin (Pr. Icon. Stavr. Constantin Pârvu, op. cit., p. 84). În aceste condiții ostile, de aprigă prigoană a Bisericii și a slujitorilor săi, Patriarhul Justinian s-a gândit și la soarta studenților teologi, care reprezentau viitorul Bisericii, dorind să-i încurajeze. Deși nu le putea transmite oficial faptul că, dacă preoții sunt uniți între ei, reprezintă o formidabilă forță de care dictatura atee este obligată să țină seama, totuși reușea acest lucru în mod indirect. Referitor la acest aspect, medicul personal al patriarhului – dr. George Stan – afirma că, la sfârșitul unei audiențe, Justinian l-a rugat să transmită rectorului că dorește ca studenții teologi să vizioneze filmul „Faraonul”. Medicul dorind să afle motivul pentru care patriarhul dorește ca studenții să meargă la acest film, acesta din urmă îi răspunde astfel: „acest film este foarte instructiv pentru ei, deoarece în el este vorba de un faraon care persecuta preoții, lipsindu-i de drepturile lor tradiționale, pentru ca ei să nu mai aibă nicio influență în societate. În fața acestei situații, preoții s-au unit și l-au obligat pe faraon să revină asupra tuturor măsurilor anticlericale pe care le luase, repunându-i în drepturile lor. Vreau ca studenții mei să știe că dacă și preoții noștri sunt uniți între ei, reprezintă o forță de care conducerea Țării este obligată să țină seama” (Dr. George Stan, „Părintele Patriarh Justinian Marina”, EIBMBOR, București, 2005, p.76). Patriarhul își dorea din adâncul inimii ca preoții să vestească cuvântul Evangheliei și să-și călăuzească credincioșii pe calea mântuirii, nu să stea în închisori. Grija și dragostea lui părintească s-au îndreptat permanent către cei aproape 2000 de preoți ortodocși „închiși și martirizați de la minele de plumb și uraniu la Canal” (Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 15). Om al faptelor, iubitor de dreptate și adevăr, Patriarhul Justinian, prin Ordinul nr. 1361 din 12 decembrie 1948, a cerut episcopiilor să alcătuiască tabele cu preoții deținuți din raza eparhiilor respective, pe care apoi le-a transmis Ministerului Cultelor, însoțite de o adresă în care era exprimată rugămintea de a se interveni la Ministerul de Interne pentru a se cerceta situația celor închiși. Intervențiile oficiale au dat speranțe celor închiși și familiilor lor, dar, în același timp, au deranjat enorm conducerea comunistă atee (Ibidem, p. 107 108). Grija patriarhului s-a manifestat și pentru clerul superior, căci, odată cu instaurarea regimului comunist, mai mulți arhierei ai Bisericii, oameni „vechi” și cu funcții aproximative, s-au găsit deodată lipsiți de drepturile salariale, fără pensii, fără niciun mijloc de existență. Până ce va determina Guvernul să găsească o soluție echitabilă pentru ei, patriarhul i-a numit profesori la seminarul de la Mănăstirea Neamț, încadrându-i cu salarii. „Erau acolo, la vremea aceea – mărturisea un mare colaborator, Valeriu Anania (mai târziu Mitropolit al Clujului, cu numele de Bartolomeu Anania) – Partenie Ciopron, fost episcop al Armatei Regale Române (avea și funcția de director), Emilian Antal, fost arhiepiscop de Suceava, Eugeniu Laiu, fost vicar patriarhal, Atanasie Dincă, fost episcop locotenent de Râmnic, Pavel Șerpe, fost vicar al Patriarhiei”. Cu toate nereușitele înregistrate, acțiunile Patriarhului Justinian prezentate mai sus demonstrează preocuparea sa constantă ca baza Bisericii, preoții, să beneficieze de o sursă de venit sigură. Această implicare deosebită dovedește pe deplin – potrivit celor afirmate de contemporanii săi – faptul că Patriarhul Justinian Marina a fost un adevărat apărător al clericilor, sprijinindu-i „ca un adevărat părinte”. Pr. drd. CONSTANTIN TUDOSĂ, Parohia Petia

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: