Mică de stat. Dar mare cât veacul !

Se spunea că fusese o toamnă blândă, fără multe ploi, dar în aer plutea ceva amenințător, de parcă lumea se aștepta la ceva rău. Și nu avea să treacă mult până să izbucnească Primul Război Mondial. Aceeași situație era și-n comuna Arbore…
 

După ce toată vara nu putuse lucra din cauză că era „grea” (însărcinată), Elena, soția lui Vasile, a adus-o pe lume pe Agafia. S-a născut acasă și, până să fie adusă moașa satului cu căruța, copilul deja venise pe lume. El s-a bucurat că este fată, pentru că spera ca aceasta să du-că o viață mai bună decât un bărbat. Era în ziua de 24 septembrie 1911. La școală n-a purtat-o prea mult, doar două clase. Pe lângă casă era mult de lucru și două brațe de muncă în plus, fie ele și firave, erau de un real folos. Iarna a trecut destul de greu, pentru c-a fost foarte frig. Nu împlinise prea mulți ani când părinții, fără să stea prea mult la discuție cu ea, au „dat-o” lui Ion Irimescu, fecior de gospodar, bine văzut în sat. Nu trebuie neglijat faptul că era o fată frumoasă, nu prea înaltă, cu niște ochi albaștri cu care-ar fi vrut să cuprindă întreaga lume. Și ce frumos îi stătea în costumul arborean! Încet-încet l-a iubit pe bărbatul ei. Iar roadele dragostei s-au văzut imediat. A adus pe lume 5 copii: Veronica, Floarea, Marița, Gheorghe și Vasile. Aceștia, la rândul lor, i-au dăruit 10 nepoți, iar ei au adus pe lume alți 10 copii, strănepoții lor. Pe la 24 de ani, când era însărcinată cu Floarea, a stat argată la o familie de evrei din București. Veronica, prima fată, care avea numai 7 ani, a rămas acasă cu bunica. „Evreii s-au purtat foarte bine cu mine, ca și cum aș fi fost copilul lor. Ei n-aveau copii. De la stăpână am învățat multe lucruri care mi-au fost de folos mai târziu, în viață”. „Al Doilea Război Mondial m-a prins cu trei copii. Împreună cu tot satul am fost evacuați la Buda, Zvoriștea, din primăvară până-n septembrie. Vă dați seama c-am fost forțați să plecăm din sat după ce pusesem totul în pământ (însămânțaseră – n.n.). Culturile n-au fost prășite și plivite. La întoarcere în sat am găsit buruienile până la streașina casei, geamurile sparte, ușile furate. Și, totuși, am recoltat barabule și popușoi cu care am putut trece iarna. Mai rea a fost seceta care a urmat. Bărbatul meu a «făcut» frontul. A fost rănit de-un glonț în șale (bazin – n.n.) și-a și murit cu glonțul în el, pentru că nu a putut fi scos. Când lucrau copiii mei la Constanța, l-au dus la un spital să-l opereze. Medicii le-au spus că nu garantează reușita operației și-atunci el n-a vrut să fie operat. Exact în 24 septembrie 1977, când eu împlineam 66 de ani, el s-a mutat la cele veșnice cu glonțul în el. Mi-au rămas în minte multe întâmplări din timpul războiului. Socrul meu, Gheorghe Irimescu, n-a vrut să se evacueze cu tot satul, alături de câțiva săteni. Pentru asta a fost bătut crunt de ruși. Și pentru că nu se dădea pe brazdă nici după bătăile încasate, a fost împușcat în deal la «Fiorcă», împreună cu alți arboreni. Pentru că ne grăbeam să ne evacuăm, i-am făcut un «salaș» (sicriu – n.n.) din scânduri luate din gardul lui «Găină» (porecla lui Câmpan – n.n.) și l-am înmormântat în grabă. Când au intrat rușii în sat, noi ne-am ascuns în vârful șurii, la «Șuc». A venit primarul cu soldați să ne caute. A băgat furca în fân să ne caute, dar noi eram în vârful șurii. Dacă ne găsea, ne omora. Când să plecăm în evacuare cu căruța, rușii ne-au luat calul. Mama fost nevoită să vândă o «scoarță» (covor țărănesc – n.n.) și-am cumpărat alt cal. Dar el era nărăvaș și nu trăgea bine. Chiar ne-a răsturnat căruța în apa Sucevei, de era să ne pierdem viețile. În evacuare noi am dormit în căruță și sub căruță, după cum apucam.” „Nu știu de unde luase mama sare mai multă, pe care o dădeam pe mâncare. Mi-aduc aminte că am mers mai mulți în pârâu «la Berbece», undeva pe Ciuporniță, și Zabacinscoaoai a făcut o ”papă” (scrob – n.n.) din vreo 20 de ouă și ne-a dat tuturor care eram de față.” (Veronica) „Eram plini de păduchi când ne-am întors din evacuare. Și nu puteam scăpa de ei. Deși eram destul de măricele, mama ne dezbrăca în pielea goală, făcea leșie și ne spăla cămășile. În acest timp noi stăteam în șură, să nu ne vadă oamenii. Dar ne umpleau iarăși păduchii…” (Floarea) „Pentru că n-am făcut multă carte, ne-am purtat toți copiii la școală. Toți au rămas în sat. Am copii buni, n-au făcut niciun fel de greutăți școlii, iar eu și soțul meu ne-am dat peste cap să le asigurăm măcar ceva pentru școală. Pentru a ne asigura traiul zilnic, pentru că Ion nu putea să lucreze, eu am făcut de toate numai bani să iasă sau de mâncare. Am lucrat cu ziua pe la oamenii din sat, am cosit, am săpat, am tăiat strujeni, dar ce n-am făcut? Mergeam cu fetele la cules de zmeură în pădure, o vindeam la Solca. Veneam seara acasă cu 3-4 pâini pentru familie. Am lucrat și la plantațiile de puieți, pentru că primeam lemne cu care ne încălzeam iarna. Am mâncat și mămăligă din făină necernută sau în două cu barabule, pentru că era mai spornică. Numai așa puteam să le asigur mâncarea zilnic. Din anul 1962 și până-n 1977 am lucrat pe tarlalele fostului CAP din comună. Greu de tot am muncit pentru că se adunaseră și anii. Dar m-au ajutat și copiii pentru a-mi îndeplini normele și astfel să-mi păstrez lotul statutar.” „E drept c-au și plătit-o bine! Are o pensie de 258 de lei pentru c-a lucrat la CAP și 92 de lei pentru că tata a fost veteran de război”. (Gheorghe) Cred că bunica obosise pentru că, brusc, a tăcut și nu mai obțineam de la ea niciun cuvânt. Dar atmosfera a fost înviorată de cele spuse de Marița: ”A tors mult în viața ei cu furca. Ziua lucra pe câmp sau în gospodărie, iar noaptea, până târziu, torcea la furca cu roată sau împletea cu andrelele. Până pe la 80 de ani a mers cu regularitate la biserică și întotdeauna îmbrăcată în costumul nostru național. Ne-a spus că tare vrea să fie îngropată îmbrăcată în acest costum. De fapt le are toate pregătite pentru înmormântare”. „Să știți că lucrează și-acum. Pe lângă casă umblă tot în costum național. Dar de purtat. Mai aduce apă de la fântână c-o căldărușă, dă mâncare câinelui și are grijă de găini. Până la sfârșitul anului 2010 mergea singură până în centru (cam 1 km) pentru a-și cumpăra cele necesare” (Gheorghe, care locuiește împreună cu ea). Am remarcat vorba ei molcomă, calmă, țărănească, continuă, cu inflexiuni chiar. Reportofonul i-a înregistrat vocea cu fidelitate. Și am sesizat că n-a făcut dezacorduri! Nu-i așa că este grozav? Am plecat gânditor de la casa lui „Ițic” (porecla soțului ei) comparând răspunsurile bunicii cu cele auzite în Parlament, gândindu-mă la evlavia cu care poartă costumul național, la câtă suferință a putut îndura. A fost o adevărată muceniță în viața ei! O mână de om, care-a muncit cât o familie întreagă, având o tărie de caracter rar întâlnită în vremurile noastre. Mă gândeam cu tristețe la modul în care societate noastră o răsplătește: 258 lei pentru c-a muncit 15 ani la CAP și 92 lei drept „chirie” pentru că soțul ei a purtat în corpul său glonțul dușmanului timp de 33 de ani, adică infima sumă de 3 lei pentru fiecare an de „găzduire”. Dar pe de altă parte sunt mândru, pentru că, iată, localitatea Arbore are 4 „sutiști”, de fapt 4 arboreni care-au sfidat veacurile, ajungând alergători de cursă foarte lungă. A consemnat cu adevărată evlavie și admirație, prof. GH. DOLINSKI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: