Valori spirituale

Respirări cu triste răscoliri în memorie

„Memoria”, o revistă din București a „gândirii arestate”, „Când ne vom întoarce”, cel mai bun roman românesc al anului 2010, editat la Cluj-Napoca, „Albastrul de Voroneț” și alte sclipiri din valorile selecte ale României s-au întâlnit în prima duminică de septembrie la Cernăuți pentru a-i deschide drumul celei de-a doua – duminica mare a limbii române, ajunsă deja la a douăzeci și doua numărătoare.
 

Preludiul inițiat și coordonat cu inspirație trei toamne la rând de Doina Cernica, sub patronajul Societății Scriitorilor Bucovineni din Suceava, are o dimensiune mai modestă în timp, dar de largă respirație sufletească, în acest septembrie purtând semnificația simbolică a Sfintei Treimi. Ca oameni ieșiți demult din copilărie, ar fi prea naiv să credem în minuni și prea banal să spunem că cerul ține de fiecare dată cu noi, dăruindu-ne zile cu soare atunci când măicuțele de la Voroneț, monahia Elena Simionovici și monahia drd. Gabriela Platon, pornesc, cu binecuvântarea stareței lor, Irina Pântescu, spre Cernăuți să ne aducă o rază din lumina Sfintei ctitorii ștefaniene și acel mult dorit cuvânt de „Doamne ajută” pentru limba noastră. Or, de mulți ani n-am mai auzit vreun mesaj de binecuvântare din partea fețelor bisericești, cum se făcea mai înainte la inaugurarea sărbătorii. Să nu le fie cu bănat slujitorilor altarelor, însă printre participanții la manifestare nici nu se zăresc persoane în odăjdii preoțești, ele având, probabil, misiuni mai importante în această zi. Îmi amintesc cu nostalgie de anii când răposatul Boris Țapu, parohul Bisericii din Boian, ctitorită de Ioan Neculce, și alți preoți veneau cu zeci de enoriași, cu steaguri tricolore, intonând cântări religioase și rugăciuni pentru perenitatea limbii române. Sub îndrumarea lor, tinerii părinți nu-și înstrăinau copiii de limba maternă, temându-se de păcat și de pedeapsa cerului. Astfel, sosirea la Cernăuți a măicuțelor de la Voroneț, în preajma tradiționalei sărbători a limbii române, completează într-un fel durutul gol cauzat de lipsa preoțimii noastre. Dar acesta e un subiect pentru alt suspin. Admirabil și lăudabil este că Cetatea de Scaun a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și Albastrul de Voroneț, acest miracol divin pe pământ, respiră deja al treilea an cu noi, picurându-ne în suflet un dram de tărie pentru dăinuirea în credință. De data aceasta am avut-o lângă suflet, ca un balsam tocmai bun de tămăduit rănile trecutului, și pe scriitoarea Micaela Ghițescu, redactorul-șef al revistei „Memoria”, din cohorta „optzeciștilor”, cum își zice ea după depășirea de curând a hotarului octogenar. Nu mă încumet să-i atribui uzata etichetă de venerabilă doamnă, deoarece m-au uimit tinerețea ei exterioară și, mai ales, neastâmpărul lăuntric. Un om care privește înainte, neîncarcerat în amintirile tinereții schingiuite prin închisorile comuniste, neafectat de intemperiile unor împrejurări nefaste – așa am cunoscut-o pe doamna Micaela Ghițescu, prezentată de Doina Cernica și în calitatea-i de prolifică traducătoare din limba portugheză. În mijlocul românilor din nordul Bucovinei și-a deschis sufletul, vorbind și despre suferințele proprii, care au determinat-o să-și asume responsabilitatea pentru păstrarea și transmiterea mai departe a memoriei generațiilor sacrificate de regimul comunist criminal. Nu știu dacă Doina Cernica a urmărit anume acest scop, însă la împlinirea a șaptezeci de ani de la deportările în masă ale românilor din nordul Bucovinei, nici că se putea găsi o altă chintesență a „Respirărilor”. Mai ales că de față se aflau copii ai exilului, astăzi oameni împovărați de vârstă, care au trecut prin calvarul deportărilor, au suportat toate cercurile infernului stalinist, întâlnirea cu dna Micaela Ghițescu urmând să-și împlinească menirea în colaborarea lor cu revista „Memoria”. Numerele donate Societății „Mihai Eminescu”, precum și participanților la manifestare, vor ajunge în școli, la tinerii care ar trebui să se înavuțească și cu această tragică moștenire. Avându-și propria „gândire arestată”, dna Ghițescu a preluat de la fondatorul revistei Banu Rădulescu drept moștenire durerile primite zilnic prin poșta electronică sau pe alte căi de la români din lumea întreagă. Ele mențin vie memoria fără de care nu se poate vorbi de democrație, dar mai ales de libertatea cugetului. Radu Mareș, bucovineanul „ancorat” la Cluj, a mai fost la Cernăuți, călcând pe urmele mamei sale, care venea să-și vadă de departe casa din apropierea Grădinii Publice. De când mama nu mai este, vine fiul la casa părinților, astăzi văduvită de aura de odinioară. Bărbaților nu le stă bine plânsul și, în locul lacrimilor, Radu Mareș a plâns cu o carte – un roman dedicat Bucovinei din perioada când nu era împărțită în două. Ca fiu ascultător, a respectat dorința mamei sale de a-l publica doar după moartea ei, astfel lipsind-o de bucuria succesului său literar. „Când ne vom întoarce”, premiat de Uniunea Scriitorilor din România ca cel mai bun roman al anului 2010, este conceput ca o răzbunare a Bucovinei, aducându-i autorului ambiționat să rămână bucovinean eliberarea de obsesia ce l-a urmărit toată viața. Cu această carte Radu Mareș nu-i lasă pe români să uite că există (a existat) Bucovina, iar epuizarea rapidă a tirajului e dovada cea mai elocventă că nu s-a stins interesul pentru „diadema lui Ștefan” și măcar memoria nu-i scoasă la bâlci. Cu gândul la aprofundarea în atmosfera reînviată de Radu Mareș, am trăit fericirea reîntâlnirii cu o carte deja cunoscută, având bucuria să le îmbrățișez pe autoarea Carmen Cornelia Balan și eroina „Ofrandelor” – monahia Elena Simionovici. Ca și scriitorul din Cluj-Napoca, dna Balan se îndreaptă spre Cernăuți sub semnul emoției întâlnirii cu tinerețea mamei sale, care și-a făcut studiile la Universitatea noastră. De data aceasta a venit cu un dar special, culegerea „Ofrande” reunind darurile și harurile maicii Elena în neasemuitul tezaur al Voronețului. Mai mult decât o simplă coincidență a făcut ca „Respirările” să se suprapună cu un festival internațional de poezie, desfășurat la Cernăuți, și să-i avem pentru puțin timp printre noi, ca un simbol al reîntregirii și semn că limba română este patria noastră de pretutindeni, pe doi poeți – Robert Șerban din Timișoara și Grigore Chiper din Chișinău. Pe calea reveriilor azurii, cu reflexiile cerului în voce, monahia drd. Gabriela Platon ne-a deschis miracolul albastrului de Voroneț, atât de cunoscut și necunoscut totodată. Lăsând imaginile să vorbească, măicuța savantă a lansat simbolica punte între trecut, prezent și viitor, înlesnindu-ne o fascinantă călătorie în timp și culoare. După prelegerea prezentată de monahia Gabriela Platon nu mai aveam cuvinte, doar sentimente de recunoștință, exprimate șoptit pentru străduința ingenioasă a Doinei Cernica și a măicuțelor de la Voroneț, pentru găzduirea și contribuția lui Vasile Bâcu, președintele Societății „Mihai Eminescu”, dar și pentru românii de la noi, care au trăit și mai supraviețuiesc în matricea cuvântului matern. Datorită lor, celor care poate n-au trecut nicicând hotarul în România, n-au ținut în mâini ultimele apariții editoriale din Patria istorică, n-au avut prilejul să se închine la Putna sau să admire albastrul de Voroneț, avem fericirea să primim ofrandele „Respirărilor” și să ne regăsim în căldura îmbrățișărilor. Fără îmbătrâniții țărani rămași pe alocuri, puțin instruiți, dar cu multă înțelepciune și credință, nu știu dacă ar mai răsuna româna pe meleagurile noastre și dacă ar avea cui aduce miresmele Cuvântului maica Elena de la Voroneț.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: