Mihail Iordache

Dacă timpul ar fi avut răbdare, cu toate că timpul nu trece niciodată, ci noi suntem trecători prin el, Mihail Iordache ar fi împlinit anul acesta, pe 12 august, 74 de ani. Faptele sale îi dau dreptul de a rămâne în sufletele celor ce l-au avut ca asistent și apoi ca profesor în Citadela Luminii, căreia Mihail Iordache i-a conturat primele repere, devenit expresia constructorului unei adevărate catedre de literatură română.

 

Distins orator, cu o putere ca de magician, Profesorul Mihail Iordache ne-a fost raza de lumină, izvorul născând din adâncimi, nebănuită forță în a ne insufla dragostea și pasiunea pentru literatura de valoare, autentică. Parcă îi aud glasul melodios, clar și cald, recitând dezinvolt din marii poeți ori citând, din memorie, fraze tulburătoare, insistând cu o profundă stăpânire a fenomenului literar românesc pentru elucidarea problemelor ivite în discuții. Se afunda, documentat, provocându-ne, în operele unor scriitori ce păreau că nu prea mai aveau nevoie de alte judecăți de valoare decât cele pe care le descopeream în urma lecturii și a aprofundării referințelor critice. Odată pornit, ne atrăgea discret spre asumarea libertății în a emite și alte judecăți. Când descoperea că unii dintre noi ar putea săvârși asemenea lucruri, slobozea ușor un zâmbet, rămas apoi pe chipul său luminos, după care rostea încurajator că, deocamdată, am sesizat unele linii care deschid căi de inițiere în fenomenul literar în derulare. Stăruia ca în analiza de text să fie surprinse detaliat elementele specifice cu accent pe noutate, conexiuni cu alte discipline, păreri personale, nu înainte însă de a ni se oferi variante și incitante modele, dovedindu-se a fi și un iscusit stilist. Îi plăcea să navigăm și prin unele teme mai îndrăznețe, pregătindu-ne astfel să fim capabili ca prin propriile forțe să ne apropiem și să înțelegem adevărata literatură. Nu putem uita nicicând că el, Profesorul, ne-a legănat începutul într-o profesie sensibilă, dificilă, dar frumoasă. Ne-a sfătuit ca atunci când ne vom prezenta efectiv la catedră și, poate, ne vom lovi de experiențe uneori dure, să avem în vedere că misiunea noastră are responsabilități bine definite. Una este aceea de a păstra curat și de a limpezi mereu izvorul sacru al limbii noastre, pentru ca fiecare elev să aibă acces deplin la frumusețile limbii noastre. Mihail Iordache a fost un om hiper-lucid, un intelectual cu o vastă instrucție, critic cu intenții exacte și profunde, un căutător al „adevărului absolut”, nu numai în domeniul mirabil al literaturii, tinzând în plan profesional spre desăvârșire. Se distingea prin discursul elegant, construit cu maximă densitate, captivând dintr-o dată auditoriul. În existența sa cotidiană era desfășurare de energie, iubitor de artă adevărată, un expansiv, inițiator și conducător de excursii și drumeții, prietenos și doritor să afle noutăți profesionale și de familie. Ideile sale novatoare în domeniul învățământului au prins contur imediat după Revoluție, ca inspector general, printr-o gândire mai suplă și flexibilă în actul didactic, îmbrăcat în haina realității, cu accent pe elemente ale reformei școlare. Profesorul nostru, un spirit profetic, a reușit să adune arghezian, cu propriile unelte, o bogăție spirituală concretizată în lucrări științifice de uz didactic, studii de istorie literară, articole și cronici literare apărute în reviste de prestigiu din țară. Pentru presa literară bucovineană a fost, incontestabil, acel spiritus rector, Omul care se bucura de o mare prețuire, cuvântul său purtând girul valorilor, despre care Constantin Ciopraga spunea că „aripile-i erau apte de zboruri înalte, om de catedră și exeget literar, ce se rotunjea sub semnul unui umanism armonios”. A lăsat multe cărări deschise pe care urmele pașilor săi înfloresc și rodesc așa cum și-a dorit. A crezut cu demnitate în adevăr pe care l-a cultivat prin eleganța verbului și al exemplului personal, urmărindu-ne acum prin „Singurătatea și tristețea oglinzilor”. Anii s-au scurs de-a rândul și, dacă timpul ar fi un buchet de flori și l-am putea culege, l-am regăsi în el, deși orice clipă miroase ciudat a veșnicie… Încerc să caut priviri din anii de început ai studenției, dar și după aceea, să rememorez amintiri ce se întrepătrund tot mai mult în suflet și să prind ecouri din „crengile vântului” ce a dus cu el, în anotimpul alb al anului 1996, pe domnul nostru dintru început, Mihail Iordache. Grămezi de tăceri mi se adună în suflet ori de câte ori gândul mă poartă spre domnul profesor a cărui existență a fost asemenea unui popas între două clipe. Nu voi uita nicicând că domnul decan Mihail Iordache mi-a deschis cândva ușa largă a casei sufletului său, primindu-mă cu părintească bunătate și ajutându-mă într-o problemă a cărei rezolvare nu a putut-o face decât dumnealui, cântărind responsabil lucrurile și luând apoi decizia înțeleaptă. Multe cadre didactice și-au regăsit liniștea și mulțumirea sufletească, pentru că domnul inspector general Mihail Iordache a pus mai presus de orice calitatea umană, rostul și rolul dascălului în comunitatea în care trăiește. 12 august… Zi alunecând blând spre un sfârșit de anotimp. Numele său, cât biografia cu miez de foc, printre albe fulgere, scânteiază cântec înalt pe ale cărui acorduri încercăm să ne aninăm fiorii aducerilor-aminte… Un pios omagiu și o lacrimă pentru Mihail Iordache, Omul care avea cea mai mare vizibilitate în plan literar bucovinean, lider autentic de coloană vertebrală, acum o senină amintire în sufletele celor care l-au cunoscut și prețuit. EMIL SIMION