Opoziția nu vrea dialog cu președintele

Așezați de Dumnezeu pe un pământ darnic, cu păduri altădată mândre, munți falnici și ape limpezi, românii n-au avut a se chinui cu viața, hrana și locuința, de aceea știința și arta guvernării nu i-au prea preocupat. Până și un președinte al Consiliului de Miniștri ca P. P. Carp recunoștea că România are atâta noroc, că nici politicieni nu-i mai trebuie.

 

După anii ’90, managementul a evoluat în ceea ce privește firmele, afacerile private, dar la coloșii cu picioare de lut din industria etatizată, sănătate, administrație, guvernare s-a împotmolit. Se acuză îndeobște resursele umane, legislația proastă și nerespectarea regulilor. În ceea ce privește politica națională, spusa lui P.P. Carp a fost luată de bună. Totuși boierii, burghezia, regii au realizat o Românie Mare, prosperă, egală cu celelalte națiuni europene. Comuniștii au anulat orbește tradițiile antebelice, iar după revoluție nu s-au urmărit competențele, priceperile și ținuta moral-intelectuală în alegerea demnitarilor, a managerilor publici, ci ne-am întors la urâte obiceiuri medievale de care râdeau cronicarii: sindroamele Înaltei Porți, Lăpușneanu și Hâncu-vodă. S-au manifestat imediat după fuga dictatorului când dl Iliescu suna pe firul roșu scurt la Moscova să le spună sovieticilor „cine suntem și ce vrem”, acutizându-se hazos odată cu campaniile de integrare în organismele euro-atlantice. Necăpătând alt rol în politica internă și externă decât unul decorativ, partidele istorice se plângeau adesea curților europene de abuzurile feseniste, ca pe vremuri Sublimei Porți (Bab-i-ali). Ca și în timpul lui Lăpușneanu, legea bunului plac – „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu” și „de mă voi scula, pre mulți am să popesc” – s-a pus mereu în operă. Astfel, eminențe cenușii, alături de lichele și oportuniști ai vechiului regim ni s-au băgat pe gât ca mari figuri politice fără de care nu se poate repune țara pe picioare. Ca apoi, la fiecare schimbare de lideri, „oamenii lor” să fie „popiți” la grămadă și socotiți dușmani de moarte, indiferent de rezultate și competențe. Căci alternanța la putere venea cu „oamenii noștri” de încredere ai stăpânului pe val. Cică alții nu pot aplica programul de reforme! Concomitent bântuia și sindromul Hâncu-vodă: când domnitorul spunea da, răsculatul Hâncu zicea ba. Iată că dihotomia Putere – Opoziție și-a păstrat caracterul intransigent-belicos până în zilele noastre, noțiunile de negociere și compromis fiind străine politicienilor. Ne-am fi așteptat ca după accederea în NATO și UE politica românească să învețe cutumele europene, or zilele trecute sindroamele s-au inflamat cu totul: după ce social-democrații s-au plâns la PE de „grija” sufocantă a Puterii față de presa înțărcuită în Strategia națională de apărare, s-a întâmplat ceva ce nici cronicarii nu prevăzuseră: însăși Puterea prin vocea liderului său de facto a pârât Opoziția în plenul PE fiindcă „nu răspunde niciodată invitațiilor de a avea discuții cu președintele”, că „externalizează o problemă” care „nu-i face cinste”. Or tocmai asta făcuse și dl președinte, o externalizase. Tot fără cinste. Jucător fiind, Domnia Sa n-a înțeles că Puterea și Opoziția funcționează după o dialectică unică, asemeni principiilor Yin / Yang, pământ-apă, întuneric-lumină, masculin-feminin, față-revers, toate întrupate în organismul complex și sensibil numit când democrație funcțională, când stat de drept, ori regim constituțional. Absența unui principiu duce la dispariția celuilalt, implicit a democrației. E adevărat, Opoziția nu mai vine la Cotroceni. Când o ostracizezi permanent, când îi desființezi toate inițiativele legislative, când îi beștelești cu orice ocazie liderii, le regizezi filme cu cătușe în prime-time, când zădărnicești orice construcție politică alternativă după machiavelicul „divide et impera”, era clar că dl președinte n-are nevoie de negociere. Acum, lipsit de suport popular, i-ar prinde bine un trandafir în plus la butonieră.