Ezechia, rege evlavios și promotor al unității naționale

Cărțile istorice ale Bibliei ne oferă unele exemple de conducători de stat care au slujit din toată inima lui Dumnezeu și poporului pe care îl conduceau. Un asemenea exemplu este Ezechia (715-687 î.H), al paisprezecelea rege al regatului Iuda. El a fost succesorul tatălui său, Ahaz, un rege corupt și idolatru, care a dus țara în ruină.

 

Ezechia și-a început domnia printr-o reacție drastică față de păgânismul deliberat al tatălui său, inițiind cea mai largă reformă din istoria Regatului de Sud, cu capitala la Ierusalim. Ca tânăr de douăzeci și cinci de ani, a fost martorul dezintegrării treptate a Regatului de Nord și a cuceririi de către asirieni a Samariei, situată la șaizeci și cinci de kilometri de Ierusalim. El a înțeles bine că robia statului vecin era consecința nerespectării legământului și a neascultării față de Dumnezeu, după cum arată și agiograful: ,,pentru că n-au ascultat glasul Domnului Dumnezeului lor și au călcat Legământul Lui; tot ceea ce a poruncit Moise, robul Domnului, ei nici n-au ascultat nici n-au făcut” (IV Regi 18.12). Luând aminte la acest adevăr, Ezechia și-a pus toată încrederea în Dumnezeu. Regatul său era deja vasal regelui asirian Sargon al doilea (721-705 î.H.). Ezechia a redeschis imediat templul. Au fost chemați leviții ca să repare și să curețe locul de închinare. Ceea ce fusese utilizat pentru ceremoniile idolatre a fost aruncat în pârâul Chedron, în timp ce vasele pângărite de Ahaz, tatăl său, au fost resfințite. Le-a ținut o cuvântare emoționantă preoților și leviților, îndemnându-i să-L slujească pe Dumnezeu din toată inima pentru a fi păziți și ei și întreaga țară de mânia lui Dumnezeu (II Cronici 29.10). În șaisprezece zile, templul a fost gata pentru închinăciune. Au fost reluate sacrificiile, care erau însoțite de cântări liturgice, în timp ce poporul se închina. A încercat să refacă ruptura ce separase țara în două regiuni, care au devenit apoi două regate: Israel și Iuda. A trimis în toată țara scrisori, invitându-i pe toți locuitorii la Ierusalim pentru a sărbători Paștile. El și-a dat seama de importanța templului ca centru spiritual al unității întregului popor în cadrul aceleiași rânduieli cultice, unde ascultarea de Dumnezeu trebuia să fie obiectivul prioritar. Peste multe veacuri, împăratul Constantin cel Mare va avea aceeași viziune în legătură cu ereziile care amenințau stabilitatea Imperiului Bizantin. Păstrarea unității dreptei credințe era garanția unității și stabilității statului, iar ereziile trebuiau demascate, condamnate și înlăturate. Trimișii regelui Ezechia au mers prin tot Israelul chemând poporul la Ierusalim. Cronicarul subliniază faptul că solii au vizitat toate ținuturile. Deși regatul a fost împărțit (931 î.H.), hotarele semințiilor nu au putut fi șterse așa cum doreau dușmanii țării. A fost păstrată intactă structura teritorială poruncită de Dumnezeu lui Iosua, urmașul lui Moise, când a fost populată ara Sfântă. În timpul nostru se încearcă aceeași dezbinare a țării noastre în opt regiuni pentru a fi ștearsă amintirea locurilor istorice din memoria locuitorilor, iar ulterior să fie stăpâniți și exploatați mai ușor de cei străini de neam și credință. Biblia aduce mărturia că ,,nu este nimic nou sub soare”. În vremea lui Ezechia, ca urmare a ,,regionalizării’’, ținuturile din nord erau căzute în patimile popoarelor păgâne din vecinătate și se lepădaseră total de credința în Dumnezeu (II Cronici 30.10), de aceea nici nu voiau să audă de Ierusalim și își băteau joc de solii regelui. Cu toate acestea, o mare mulțime de oameni s-a adunat la templu și a petrecut Paștile cu multă bucurie înaintea Domnului. De la sfințirea locașului sfânt, Ierusalimul nu mai cunoscuse o asemenea sărbătoare înălțătoare. Duhul acesta de înnoire spirituală s-a extins în aproape toate ținuturile Țării Sfinte. Inspirat de exemplul regelui și al slujitorilor săi, poporul a înlăturat toate urmele idolatriei și ale păgânismului din țară, îndreptându-și toată inima spre Dumnezeu. În toate acestea, regele a fost bine sfătuit de proorocul Isaia, care se afla spre sfârșitul activității sale. Pericolul asirian era tot mai mare și o alianță cu Egiptul apărea foarte ispititoare. Profetul l-a sfătuit pe rege să nu se bazeze pe Egipt, ci să-și pună toată nădejdea în ajutorul divin. Din fericire, Ezechia l-a ascultat și țara a fost pe moment ocolită de primejdie. El anticipase atacul asirian. După reinstaurarea cultului la templu, s-a concentrat asupra unui program defensiv în colaborare cu înalții funcționari ai guvernului. Fortificațiile din jurul Ierusalimului au fost întărite. Meșteșugarii au produs arme și scuturi, în timp ce comandanții au organizat forțele de luptă. Pentru o bună aprovizionare cu apă a cetății pe timpul unui asediu, a fost construit un tunel care lega lacul Siloam de izvorul Ghihon. Cu toate că a făcut tot ce-i stătea în putere pentru a se pregăti împotriva unei armate numeroase, regele nu s-a bazat doar pe resursele umane. Când Sanherib s-a apropiat cu oștirea asiriană, Ezechia și-a încurajat poporul exprimându-și cu îndrăzneală încrederea în Dumnezeu: „întăriți-vă și îmbărbătați-vă, să nu vă temeți, nici să vă înfricoșați de fața regelui și de fața întregului neam care este cu el, căci cu noi sunt mai mulți desât cu el. Cu el sunt brațe de carne, iar cu noi este Domnul Dumnezeul nostru, care ne ajută și care luptă în bătăliile noastre” (II Cronici 32.7-8). Textul sfânt arată apoi că, în urma încercărilor de intimidare din partea asirienilor, Ezechia și Isaia au alergat la rugăciune invocând ajutorul lui Dumnezeu și strigând cu glas mare către cer (II Cronici 32.20). Izbăvirea nu a întârziat să vină. În acea noapte, îngerul Domnului a ucis o sută optzeci și cinci de mii de soldați, iar Sanherib s-a întors la Ninive, unde a fost asasinat de fiii săi. Așadar, în vremurile de criză, soluția este rugăciunea, care trebuie să pornească în egală măsură de la conducători și de la popor. În funcție de atitudinea față de Legea lui Dumnezeu și poruncile sale, se poate înălța sau distruge un neam. Dumnezeu a răspuns rugăciunii regelui și în altă împrejurare, când se afla pe patul de moarte. L-a vindecat și i-a prelungit viața cu cinsprezece ani. Sincer devotat misiunii lui, și-a condus poporul către cea mai însemnată revigorare spirituală din istoria regatului Iuda. În lunga sa domnie, poporul s-a bucurat din plin de pace și prosperitate. Se va putea spune cândva la fel și despre țara noastră? Pr. MARIUS MAGHERCA, Parohia ,,Sfânta Treime” Vatra Dornei