Amicus Plato sed magis amica veritas !

Niciodată nu am avut puterea să aleg între două definiții ale istoricului: Voltaire îl definea ca un „guraliv care sâcâe morții”, iar Blaga ca „unul care scrie din auzite și după indicii, dar are ambiții, ticuri, atitudini și morgă de martor”.
 

Poate că ar trebui să lăsăm în pace pe morții sufletește care nu au responsabilitatea cuvântului scris (agravantă în cazul teologilor), dar, deși am calitatea de martor al ultimelor cercetări arheologice din Biserica „Sf. Nicolae” din Rădăuți, uneori trebuie să fac apel și la indicii, niciodată apelând la cele auzite, fără o verificare prealabilă. Devine pentru mine, un biet popă prost de la țară, supărător atunci când în „ziarul în care poți avea încredere” (cu accent pe „poți”) apar rânduri nepurtătoare de adevăr istoric, deși își propun acest lucru, bazându-se pe bunăvoința și ospitalitatea redacției, bunăvoință pe care, uneori, chiar nu o merităm. În numărul din 30.06.2011, sub titlul „Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți”, în câteva rânduri, apar o sumedenie de ne-adevăruri, pe care, sigur, le punem pe seama unei documentări sumare dar existând riscul ca acele informații să fie cândva luate de bune, este necesar să fie îndreptate. 1. Biserica „Sf. Nicolae” din Rădăuți, nu este ctitoria primului domn al Moldovei, Bogdan I, iar acesta nu a domnit între 1359-1365, așa cum au afirmat istoricii bazându-se doar pe imprecisele „Cronici”. După ultimele cercetări, domnia lui Bogdan I la răsărit de Carpați a fost între 1363 și 1367 (Ștefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iași, 1997, p. 92), iar actuala biserică „Sf. Nicolae” este ctitoria voievodului Petru I. (Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Despre cronologia bisericilor și funcția ansamblului feudal de la Rădăuți în secolul al XIV-lea în vol. „Rădăuții și Întemeierea Moldovei 650 de ani (1359-2009)”, Editu-ra BASILICA, București, 2009, p. 139-153). 2. În ceea ce privește numele de „Bogdana”, se cuvin unele lămuriri. Documentele istorice vorbesc despre mănăstirea Bogdana, dar nu la Rădăuți, ci de cea din ținutul Vasluiului, cu hramul „Coborârea Sfântului Duh”, ctitorie a marelui logofăt Solomon Bârlădeanu, de la 1670. Egumenul mănăstirii, la 12 ianuarie 1755, vinde un sat al mănăstirii episcopiei de Roman, ca să repare mănăstirea „întâmplându-se de s-au surpat sfânta mănăstire de cutremur, fiind risipită și foarte rău stricată, întru care având multă trebuință a să drege” (Ar. St. Buc. Ms. 522, f. 168-169). La Arhivele Statului Iași, fond Mitropolia Moldovei, an 1857, dosar 10, filele 19-23, se găsește un „Act istoric de fondarea monastirii Bogdana de la ținutul Bacău, adunat și compus pe scurt de egumenul actual al monastirii, arhimandritul Antonie Dumbravă, la anul 1857” unde, pe lângă arătarea ctitorilor, găsim o frumoasă însemnare, tocmai despre Sf. Teodosie de la Brazi: „După sămuirea anilor fundării acestei monastiri și că după mai multe înscrise și catastișe de moșie, în care figurează răposatul Teodosie, proin mitropolit, sub numele Teodosie proin mitropolitul, egumen al monastirii Bogdana, mă întemeiez a crede că cel dintâi egumen al monastirii acesteia a fost proin mitropolitul Teodosie, mai cu seamă, dând a se înțelege aceasta și din aceea că, chiar de la zidirea bisericii, în sfântul altar este lăsat în zid locul de sus pentru scaunul arhieresc, ce este în fundul altarului și de care loc se poate bine presupune că înadins fu prensemnat chiar pentru proin mitropolitul Teodosie, viitorul egumen al monastirii, precum a și fost și care prins s-a tăiat de tătari la schitul Brazi din ținutul Putnei, unde și acum se află tidva capului său, scoasă din mormânt și păstrată cu mare cinste”. Biserica „Sf. Nicolae” de la Rădăuți, de fapt singura din acest municipiu până nu demult, nu s-a numit niciodată „Bogdana”, ci „Sf. Nicolae”, după hramul său, „Biserica domnească” sau „biserica episcopiei”, fără să se amintească că aici a fost vreodată o mănăstire. Mănăstirea și-a început activitatea la 6 decembrie 1992. Austriecii nu au desființat la Rădăuți nicio mănăstire, pentru simplul motiv că nu a existat nicio mănăstire. „Un extras de-n anul 1783, care se află în actele Consistoriului, care însă la rubrica «Întrecut preste speze» în comput nu este exact, starea mănăstirilor în privința numărului lor, a călugărilor, a veniturilor și a întrebuințării lor era pe atunci după cum urmează: […] III. Călugări trăitori afară de mănăstiri Metrop. Suceava 5 care „trăiesc de-n elemosină” și Episcopia Rădăuți, 11 „se susțin de episcopul” („Candela”, 1890, p. 132). Este evident că la Rădăuți nu a fost mănăstire, deoarece cei de acolo erau considerați ca „trăind afară de mănăstiri”. Este adevărat că în „Lista generalului de Spleny” (Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice și demografice, București, 1998, p. 264), se începea enumerarea mănăstirilor mari cu Rădăuții, dar trebuie să constatăm că generalul, de religie romano-catolică, influențat însă de protestantism, considera orice grup de monahi, o mănăstire. Numele de „Bogdana” s-a impus în anii ’80 ai secolului trecut, când Consiliul Culturii și Educației Socialiste a cerut ca orice referire la bisericile și mănăstirile din județul Suceava să se facă sub numele de „Monumentele din Nordul țării”, ascunzându-se că de fapt erau în Bucovina de sus și că sunt biserici și mănăstiri. „Omul nou”, proiectat la Consfătuirea de la Constanța, trebuia să uite de creația creștină românească. Culturnicii locali, atunci când se refereau la Biserica „Sf. Nicolae”, i-au zis „Bogdana”. Spre uimirea mea și a altora, numele neadevărat a supraviețuit și este folosit și de către unii clerici. 3. În „Documentele moldovenești”, găsim numele de „Leonte”: Leonte din Cuci, martor la Bozieni (1613); Leonte – unde a fost casa lui…, (1529); Leonti – iezerul și satul lui pe Prut, (1446) și Leontie, fiul lui Ispas care vinde partea lui din Rîiceni, ținutul Chigheci lui Chiriță Dumitrache postelnic în 1609, iar numele de „Lavrentie” o dată, și anume un ieromonah de la mănăstirea Secu, martor într-un proces din 1602. Niciodată în această parte de Moldovă. În ceea ce privește „Schitul Laura”, acesta nu a fost menționat în niciun document cunoscut până astăzi. Pârâul purtând acest nume este menționat la 15 martie 1490, când se dau niște hotare: „începând hotarul acelei braniști de la obârșia Laurei, pe obcină până la Falcău”. Același hotar este amintit și în documentul din 17 nov 1502. (DRH, A. Moldova, vol. III, București,1980). Lipsesc, de asemenea, acte de danie pentru acest schit, caz cu totul singular, dacă schitul ar fi existat. În ceea ce privește pe Sf. Leontie de la Rădăuți, nu știm decât ceea ce relatează teologul ucrainean Zaharia Kopistenski în lucrarea sa „Palinodia”, alcătuită prin 1621-1622 și publicată la Moscova în 1862 că „În Rădăuți la Episcopie zace sf. Leontie făcătoriul de minuni cu întreg trupul”. Atât. Dispariția lor de la Rădăuți este explicată prin risipirea lor în 1653 (Dimitrie Dan) sau 1639 (Mircea Păcurariu) de către tâlhari. Nu cunosc un document din 20 aprilie 1639, semnat de voievodul Vasile Lupu, care să menționeze profanarea sau răpirea moaștelor de către năvălitori, ci doar că „Domnia mea am văzut pe acea sfântă episcopie lipsită de oameni și prădată de războinți”. Atât. Cheia rezolvării problemei stă în grafitele de la Volovăț, care curățate și odată restaurat peretele suport, vor lămuri această problemă, cu totul surprinzător. Lucrul acesta nu convine unora, așa explicându-se opoziția terminării lucrărilor de restaurare a bisericii de la Volovăț a Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Afirmația că „La scurt timp, rămășițele sale pământești au fost dezgropate și așezate apoi într-o raclă în naosul Mănăstirii Bogdana” este absolut riscantă. Dacă ar fi așa, atunci aceasta ar fi prima canonizare a unui sfânt pe teritoriul țării noastre, faptă despre care nu se știe absolut nimic, iar actul din 22 iunie 1992, ar fi, de fapt, o recanonizare, lucru absolut de neacceptat. Oare nu ar trebui mai multă responsabilitate din partea autorului? În ceea ce privește așa-zisul prozelitism al romano-catolicilor, ar trebui să se știe că Episcopia de Baia a luat ființă între 11.XI.1417, data alegerii Papei Martin V, care a înființat episcopia, și 1420, când episcopul Ioan Ryza, într-o scrisoare adresate Sfântului Părinte, o numea „creatura devota Sanctitatis Vestrae”. Episcopia a avut 7 episcopi: Ioan Ryza (1418-1438); Petru Cziper (1438-1447); Nicolae (1447-1457) Ioan Kaminez (1457-1472); Petru Insula (1476-1484?), Simion Dobriolanus (1484-1497), Toma de Batcha (1497-1503?) și Mihai Marinoschi (1510? -1523). Dintre aceștia, numai primii trei au desfășurat oarece activitate pastorală în Moldova, restul fiind episcopi titulari. Episcopia de Siret, de care se face atâta caz, a avut ca episcopi pe Andrei Jastrebiec (Andrei de Cracovia) (1371-1388); Ioan Sartorius (Ioan de Cracovia) (1388-1394); Ștefan Martini (Zajaczek) (1394-1412); Nicolae Venatoria (1413-1434); Ioan ( 29 aug.1434 -?), unii nefiind niciodată prezenți în Siret, locuind în Polonia și purtând numai titlul „de Siret”. Dincolo de toate, ar fi bine de știut faptul că episcopii de Siret, chiar sprijiniți de familia domnească din interes politic, nu au reușit să-și formeze un cler autohton. Despre ce activitate prozelitistă se poate vorbi? O ultimă problemă este cea a atribuirii generalului Adolf von Bucow a unui păcat pe care nu l-a săvârșit, fiind trecut la Domnul încă din 1764: desființarea mănăstirilor. Acesta, din ordinul împărătesei apostolice Maria Terezia, a distrus cu tunul peste 250 mănăstiri și schituri ortodoxe din Transilvania. Era totuși un om de onoare. Când curtea imperială de la Viena i-a impus distrugerea secuilor adunați la Mádéfalva (azi Siculeni, Harghita), și-a dat demisia. În locul său, generalul József Siskovics, în seara de 7 ianuarie 1764, a masacrat cu tunurile peste 400 de bărbați, femei și copii, o mică parte reușind să se refugieze în Moldova. Este bine să se știe faptul că soarta mănăstirilor din Bucovina a fost hotărâtă de împăratul Iosif al II-lea, la recomandarea generalului Gabriel von Spleny, a unui român, boierul Vasile Balș, și pusă în practică de Episcopul Dositei Herăscul (schiturile Horecea, Mamaiești, Crisceatic, Zamostia, Babin, Luca și mănăstirea de maici din Pătrăuți), Consistoriul (schiturile Ostra, Broscăuți, Bereznița, Jadova, Voloca și Vijnița); generalul Enzenberg, celelalte, afară de Putna, Sucevița și Dragomirna. Din documentele păstrate până la noi, acest act, calificat de către istoricul austriac dr. Albert Jager, „de vandalism”, a fost o operă colectivă: „Un certificat trist despre vandalism este felul cum s-a procedat cu ocazia desființării mănăstirilor, față de comorile științifice și artistice. Chiar dacă am admite că Iosif al II-lea n-a poruncit și nici n-a aprobat vandalismul, ba chiar poate nici n-a avut cunoștință de el, totuși trebuie să afirmăm că o distrugere ca cea de pe timpul lui Iosif al II-lea n-ar fi fost posibilă pe timpul unui principe iubitor de artă și știință”. Dixi et salvavi animam meam! Pr. D. VALENCIUC

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: