Tâlcul unui proverb

„Dacă un câine intră în biserică, nici biserica nu se spurcă, nici câinele nu se sfințește”
Așa cum se știe proverbele sunt rodul înțelepciunii poporului român manifestate în timp. Tot datorită trecerii timpului unele proverbe și-au modificat mesajul, fie îmbogățindu-l cu sensuri noi, fie diminuându-și semnificațiile.
 

Astăzi, proverbul de mai sus este perceput mai degrabă ca o glumă, ca o situație comică fără nicio consecință importantă asupra bisericii sau a câinelui, din moment ce nu apar schimbări majore în situația lor. În realitate, lucrurile nu sunt atât de simple. Ca să ne putem dumiri asupra tâlcului acestui proverb ar trebui să începem cu o analiză semantică și stilistică a cuvintelor biserică și câine. Pornind de la afirmația Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Efeseni: …Hristos este cap Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor și este (5, 23), vrednicul de pomenire mitropolitul Bartolomeu Anania clarifică dubla semnificație a bisericii: Una este Biserica în ipostaza ei de instituție divino-umană (observăm scrierea cu majuscule), de trup mistic al lui Iisus Hristos […]. A doua este biserica (scris cu minuscule) în ipostaza de locaș al rugăciunii și închinării obștești (Cartea deschisă a Împărăției, București, 2005, p. 24). În ceea ce privește câinele, acceptăm, pe de-o parte, sensul propriu al cuvântului de animal domestic, cu adevărat spurcat pentru că se hrănește cu spurcăciuni, dar și un sens metaforic, acela de om îndepărtat de Biserică, străin de puterile, de darurile ei, rătăcit, de vreme ce nu are stăpân – metaforă pentru omul necredincios (Mt. 15, 26 – 27). Este posibil ca, în ceea ce privește câinele, semnificația proverbului să fi avut în vedere imaginea fariseului (Lc. 18, 11 – 12) care, deși se afla în casa Domnului – s-a atins de biserică – este departe de ea, nu s-a sfințit, a rămas tot câine din cauza rugăciunii sale lipsite de smerenie. Așa stând lucrurile, omul credincios și sincer în simplitatea sa – autorul proverbului – s-a gândit că nu-i nicio pagubă dacă o asemenea ființă se apropie de biserică; nu-i poate dăuna nimic. Probabil că aceasta a fost intenția primară a proverbului, de a sublinia atotputernicia Bisericii, imposibilitatea ca ea să fie maculată într-un fel sau altul. Și pe bună dreptate atingerea unui necredincios de Biserică nu poate întina sau împuțina trupul acesteia. Cum ar putea scădea izvorul dătător de viață la atingerea unei umbre? Se pare că autorul cugetării ori n-a vrut, ori n-a putut înțelege șansa omului-câine, aceea de a deveni și el OM prin credință, deoarece Biserica a fost creată tocmai pentru a ne mântui. Căci pe El, care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat ca să dobândim întru El dreptatea lui Dumnezeu (II Cor. 5, 21). Întâmplarea femeii bolnave de scurgere de sânge timp de 12 ani și vindecată doar pentru că a crezut că atingându-se de Iisus se va tămădui, prezentată de Sfinții Apostoli Matei (9, 21) și Marcu (5, 28), este grăitoare în acest sens. La fel cum este și răspunsul Mântuitorului Iisus: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit! (Mt. 9, 22). Nu este lipsit de tâlc nici răspunsul cananeiencei: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor (Mt. 15, 27) când Iisus îi zice că Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor (Mt. 15, 26). Aflăm că, iată, chiar dacă nu ne-am îndestulat din pâinea întreagă – Iisus – și firimiturile de pâine ne pot aduce mântuire. O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești (Mt. 15, 28) îi spune Iisus femeii care a crezut că, deși nu este de același neam cu poporul ales, fiica ei poate fi vindecată. Chemarea Mântuitorului Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Mt. 11, 28) dovedește că Biserica nu numai că nu îndepărtează câinii de ea, ci din contra îi cheamă la sânul ei, dându-le posibilitatea să se îndestuleze, să-și potolească setea cu apa curgătoare spre viața veșnică (In. 4, 14), să se bucure de odihna binefăcătoare a credinței. Amintiți-vă cu câtă smerenie, dragoste, milă, recunoștință pentru semnificația gestului, numai de El știut, și, nu în ultimul rând, cu câtă bucurie a primit-o Iisus Hristos pe femeia păcătoasă care I-a uns părul și picioarele cu mir de nard în ciuda cârtelilor celor din jur, Evanghelie citită în Săptămâna Patimilor. Așadar, semnificația aparentă a proverbului în discuție este valabilă doar dacă neglijăm credința celui care se atinge de biserică. Când există un bob de credință, lucrurile se schimbă. De aceea noi, dacă vedem un câine dând târcoale bisericii, să nu-l alungăm cu judecata noastră nedreaptă: Dar tu de ce judeci pe fratele tău? […] de ce disprețuiești pe fratele tău? (Rom. 14, 10), ci din contra să-l ademenim cu firimiturile credinței noastre de a-l face părtaș Bisericii, pentru a se sfinți și el întru Hristos gustând din pâinea și vinul cele dătătoare de viață veșnică – Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. Prof. GH. CÎRMACI, Școala Milișăuți

Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI