PSD Suceava 2020

Cereasca nuntire a poetului

În săptămâna luminată din această primăvară, o dată cu bucuria Învierii, poetul Mircea Lutic a avut parte, după cum s-a destăinuit multora dintre cei care-i cunosc efervescența creatoare, de cea mai frumoasă surpriză a vieții trăite în cetatea de scaun a cuvântului. În coșul pascal, alături de prescură și ouăle încondeiate, a putut să pună și chintesența existenței sale pe pământ, materializată într-un „Arminden cu heruvimi” – o carte deosebită, care captivează atenția și incită interesul de la prima vedere.
 

Înainte de a o deschide, prima senzație este să te uiți cât de curate îți sunt mâinile, iar după lectura primelor versuri simți necesitatea de a-ți face o curățenie generală și în suflet. Am impresia că, pe lângă bucuria trăită la ridicarea volumului de la Editura „Misto” (Cernăuți), care a stăruit ca prezentarea poligrafică a cărții să nu umbrească desăvârșirea conținutului ei, autorul a fost învolburat și de un alt torent de emoții. Nu se poate să nu-l fi frământat măcar pentru o clipă gândul cine o va citi sau, mai curând, cum o va citi și înțelege. Or, cunoscându-i modestia, putem ușor presupune că nu pentru a se lăuda s-a grăbit mai mult ca în cazul altor apariții editoriale să dăruiască „Armindenul cu heruvimi” confraților de condei, prietenilor, bunilor cunoscuți, într-un cuvânt, cititorilor celor mai sensibili, care prețuiesc poezia, dar o trec și printr-o prismă critică. Se intuiește în acest gest dorința de a testa reacția persoanelor celor mai inițiate în cuvântul poetic, înainte de a-și da spovedaniile lirice la judecata și perceperea unui cerc mai larg. Doar nu de complezențele noastre are nevoie literatul care excelează în exigență, manifestând-o în primul rând față de sine. Flatările nu i-ar folosi la nimic, căci, indiferent de ce ar filozofa cronicarii pe marginea noilor sale realizări editoriale, numele lui Mircea Lutic și-a cucerit de multă vreme locul bine înrădăcinat în pleiada literaților bucovineni, servind ca un semn al calității superioare. Ajuns la vârsta când se pare că a descoperit și a spus totul, nici cititorii nu mai nutresc speranța că ar putea să-i surprindă cu ceva nemaipomenit de uluitor. Înșelătoare, însă, s-a dovedit certitudinea că-l cunoaștem în amănunte și nu putem aștepta de la poet revelații, ci doar proaspete repetări ale temelor deja metaforizate. Mircea Lutic iată că vine cu o întoarcere în sinele său cel mai tăinuit. Volumul „Arminden cu heruvimi” este o frapantă răsturnare de orizont prin suspendarea neașteptată a limitei vieții pământene, făcând ca tiparele eterne să devină accesibile cugetului și sufletului muritorului și să-i mijlocească trecerea în neant. Potrivită ar fi aici remarca marelui Goethe care intuia că acest drum e croit pentru puținii aleși, tainele deschise de ei neaflându-se în maturitatea înaintată a vieții, ci într-o cunoaștere superioară a existenței și menirii omului. În noua sa carte de versuri, Mircea Lutic se manifestă într-o inedită dimensiune lirică și spirituală, ca un poet creștin, în lunga și înfrigurata căutare a divinului, apropiindu-se în esență de poetul „Rugului aprins”, Vasile Voiculescu – unul din cei mai sensibile lirici creștini. Versul trecut prin rugăciuni, îndreptat spre Dumnezeu ne relevă mai profund decât în lirica anterioară că creația-i este o mistuire continuă, casa poetului fiind un etern jertfelnic. Semnificativ și sugestiv la temelia acestei idei sună suava dedicație cu substrat biblic de sub portretul soției sale: „Ție, mireasa inimii mele, – / Aceste poeme cu iruri de stele,/ Aceste flori în cerească nuntire/ Întru credință și întru iubire”. Consacrate ființei cu care a împărtășit bucuriile tinereții, femeii care i-a dăruit cea mai mare minune dumnezeiască – copiii, în fiecare vers de cerească nuntire a poetului vibrează credința și iubirea. „Armindenul cu heruvimi” prezintă întruparea în cuvânt a miracolului unei stări de grație, ce pune în lumină neîncetatul urcuș liric al creatorului pentru care desăvârșirea nu cunoaște hotar. Autorul ne oferă un arhetip al splendorii, din care se revarsă resemnarea și cucernicia creștinească: „E-o măsurare sfântă. În cosmosul deschis/ Se logodește firea pe viu cu absolutul…/ Misiunea izbăvirii, ce în Hristos s-a scris,/ Acum, în marea clipă, își află începutul”. Depășind pragul omenesc al înțelepciunii, eul liric devine însuși un urcuș de grație, atinge pregnant culmile purității și, trecut prin metamorfoza „preînnoirii”, înțelege senin ieșirea din lume: „Un timp îndumnezeit m-aburcă plenar/ Pe altarul ce în amiezi se-n-firipă:/ În eternitatea fără de hotar/ Întruchipare de lut, duh de-o clipă”. Dar resemnarea și cucernicia în căutarea lui Dumnezeu nu înseamnă o stare de lepădare absolută, o pierdere în nirvana ce-l absolvă pe om de orice suferință. Pentru poet timpul, dar mai ales trupul, „sângeră și doare”, apăsându-l cu păcatele grele ale preocupărilor pământești și făcându-l să sufere că: „E-atât de multă tina în valea tânguirii,/ Căreia geografii azi mapamond îi zic,/ Încât te miri că-n floare mai pot da trandafirii/ Și grâul în tarlale mai poate prinde spic”. El doar își anunță pregătirea pentru drumul spre „neprihana eternului adevăr”, modelând din catrene un sfeșnic al sacralității, care să-i lumineze calea. Luându-și zborul spre alte tărâmuri, spre sferele mirifice unde sălășluiesc heruvimii, în demersul său liric către absolut poetul își ia mesageri „nestematele de stea”, „petalele de crin”, „viersul de privighetori”. El ne face sensibili la divinitatea care poate fi văzută și auzită pretutindeni: „Sub crângul cerului, înmiresmat,/ Văd cum Te zămislești – a câta oară! – / Prin fulguirea zilelor de vară,/ Prin sârgul ploii binecuvântat. // Chiar de Te știu în toate nelipsit,/ Ca aerul de-a pururi, ca lumina,/ Te-adulmec cum adulmecă albina/ Nectarul din potirul înflorit”. În sfeșnicul sacralității, sculptat din poezia cu mesaj creștin a lui Mircea Lutic, misterul luminează, pe alocuri, cu bucuria ancestrală din „Seara pe deal” a lui Mihai Eminescu, desigur, într-o paradigmă originală, marcată de luxurianța verbală a autorului: „Preajma sculptează mărgăritare,/ Făt-Frumos zboară pe Galben-de-Soare,/ Se varsă miruri din nalturi, de nard,/ Otava încinge colan de smarald. // Se-nvălură-n ambră domoalele rariști,/ Revărsul luminii se-anunță pe zariști,/ Bat clopote munții, dă-n trâmbițe cerul/ Și-n staulul firii se naște Misterul”. Toate marile teme ale literaturii religioase se întâlnesc și se „nuntesc” în versurile din noua dimensiune spirituală a lui Mircea Lutic, scrise parcă cu penița înmuiată în potirul înflorit al imaginației și unor înalte cugetări. Taina Învierii, descifrarea sensurilor teologice, semnele prorocirilor apostolice sunt vectorii în jurul cărora i se rotește universul liric, prin plenitudinea lor reînnoindu-se poetul pătruns de adevărul că nu există artă fără de Duhul Sfânt, că Dumnezeu sălășluiește în creația omului cu har, săvârșind și desăvârșind sacra lucrare. O înduhovnicire sinceră pulsează în fiecare cuvânt, deoarece: „În toate Dumnezeu sălășluiește./ În artă luminează Duhul Sfânt/ Și Fiul în osana-și risipește/ Mântuitorul Său binecuvânt”. Ajungând la ultima pagină cu un sentiment de durere pentru impusa de cândva „logodire cu ateismul” și biciuindu-mă aidoma poetului pentru momentele de incertitudine și îndoială în credință, nutresc speranța că, prin modesta-mi consemnare, i-am provocat pe cititori să caute această carte. Aplecându-vă asupra ei, veți simți cum vi se deschid sufletele spre divinitate și vă contopiți cu nemărginirea ce nu poate fi cuprinsă cu gândul, ci doar adulmecată cucernic din zămislirea îngerească în amiezi de arminden.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: