Un punct de vedere

Conciliatorism dâmbovițean și provocări secuiești (II)

Motto: „…sunt și din aceia care au voit să tulbure liniștea înțeleaptă a secuimii” Deputatul dr. Iosif de Foy Socotindu-se de către „intelighenția” secuio-maghiară că deschiderea, la Bruxelles, a unei reprezentanțe proprii pentru o iluzorie „Țară secuiască” nu-i suficientă pentru individualizarea „splendidei rase”, au organizat, la fel ca anul trecut, demonstrații, cu steaguri secuiești și ungurești, cu călăreți husari, cu tot tacâmul antiromânesc și recuzita șovină, împotriva prevederilor Tratatului de la Trianon, semnat de Ungaria și România la 4 iunie 1920, prin care Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul erau recunoscute ca fiind unite cu România.
 

Și chiar pe 4 iunie a.c., cuprinși de febra hungarismului, șovinii și iredentiștii din HarCov s-au adunat sub coroana sfântului rege Ștefan și, rezemați pe Carpații Ungariei Mari, au început să plângă marea nedreptate ce s-a făcut Ungariei, ungurilor și, bineînțeles, secuilor. Iar vor zice conciliatorii de pe Dâmbovița, la un loc cu trădătorii din interes și din ignoranță, că doar câțiva „nostalgici” își mani-festă frustrările și neputințele și că nu aduc nicio atingere Constituției României, că așa răspund șefii noștri mari la mârlăniile secuio-maghiare; le arată Art. 3 din Constituție, care are un efect de anestezie, e la fel cum musulmanul, care își rupe piciorul, pune pe rană o pagină din Coran! Pentru a înțelege cât de periculoasă și perfidă este invocarea Tratatului de la Trianon de către secuio-maghiari, ungurii de gr. II și gr. I, precum și de diaspora lor, trebuie luate în considerare două aspecte esențiale: 1) Semnarea Tratatului dintre România și Ungaria a avut loc pe 4 iunie 1920, când toate celelalte tratate au fost semnate în 1919; 2) Trianonul invocat de nostalgicii hungarismului sancționează ceea ce hotărâseră românii adunați la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918. Deoarece se consideră de către hun-gariști, autonomiști, șovini și iredentiști, de către toți cei care suportă cu greu stăpânirea valahilor mămăligari etc., că Trianonul le-a distrus statul și visul milenar, le vom împrospăta memoria, spunându-le că dezmembrarea Ungariei s-a datorat înfrângerilor de pe front și luptei naționale a popoarelor asuprite care, în noile condiții, și-au valorificat dreptul de autodeterminare. Nici manifestul împăratului habsburgic Carol al IV-lea, care era și rege al Ungariei, dar nici schimbarea regimului politic din Ungaria, prin declanșarea revoluției socialiste de către Bela Kuhn, locotenent al lui V.I. Lenin în declanșarea revoluției mondiale, nu au putut salva Ungaria Mare. Ungurii se feresc să spună că atunci au preferat un regim comunist numai să-i mențină pe români și pe slavi sub stăpânirea lor. Prea puțin se vorbește despre armata ungurească care lupta sub faldurii revoluției roșii, a atacat Cehoslovacia, cât și România, în ideea recuperării teritoriilor unite cu statele succesoare. Nici în istoria noastră nu se spune aproape nimic de ofensiva trupelor române care i-a împins pe unguri până la Tisa și apoi, pe 4 august, au ocupat Budapesta. Soldatul Laza Ion, zis Gimici, de la mine din sat, a făcut de pază la scara din stânga Parlamentului Ungariei, clădire pe care un sergent român și-a agățat opincile, ceea ce, e drept, îmi dă o „ascendență” asupra fuduliei ungurești. Indiferent de ce zic ungurii, unii dintre ei, de cât de rău s-a purtat armata română în Ungaria (face și asta parte din arsenalul de minciuni ungurești), vom spune că la Budapesta „ocupația” românească a redeschis spectacolele de la Teatrul budapestan. Somați de Marile Puteri, românii s-au retras din Ungaria (rău au făcut!) și au așteptat să li se fixeze granița de vest cu Ungaria care nu corespundea nici cu cea prevăzută în Tratatul de alianță dintre România și Antantă, din august 1916, nici Hotărârii de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1919. Ungurilor de orice grad, nu vă convine Trianonul? Dar nici mie nu-mi convine. Granița de vest a României trebuia să fie pe Tisa! Despre 1 Decembrie 1919, când în Marea Adunare de la Alba-Iulia s-a hotărât unirea românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească (așa-zisele „părți”, județele din vestul Transilvaniei) cu România, secuio-maghiarii, popa eretic Tökés, Partidul Civic Maghiar, toți șovinii și iredentiștii spun că este zi de doliu, zi neagră pentru maghiarime. Ei au ca zi națională ziua Ungariei, 15 martie, simbol sub care ar dori „să fie cum a fost”, expresie dragă secuilor de orice condiție politică și înregistrată ca atare de reporteri pe străzile din Miercurea Ciuc și Odorheiul Secuiesc. Adică ei, ungurii și toți care-și zic așa, minoritari într-o Ungarie Mare, să stăpânească pe majoritarii români și slavi-slovaci, croați, sârbi, ruteni și alții. În 1918, guvernul ungar și toți ungurii au fost avertizați de români, prin deputatul Alexandru Vaida Voievod, în Parlamentul de la Budapesta, că vor să se despartă de Ungaria, să se constituie pe temei național, ceea ce s-a și petrecut la Alba-Iulia, nu înainte de a se fi consumat niște inutile tratative cu guvernul ungar, care, prin promisiuni deșarte, voia păstrarea Transilvaniei românești în granițele republicii ungare. Visul și dorința românilor au fost exprimate de președintele Adunării de la Alba-Iulia, Gh. Pop de Băsești: „Vreau să zdrobim lanțurile robiei noastre sufletești, prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul, Unirea tuturor celor de-o limbă și de-o lege, într-un singur și nedespărțit Stat românesc.” Atât în Hotărârea de la Alba-Iulia, cât și în Legea naționalităților din 1919, românii au înțeles să se deosebească fundamental de asupritorii lor de veacuri: au acordat largi drepturi și libertăți minorităților conlocuitoare. Așa se explică și pătrunderea în primul Parlament al României Normale, de după 1918, a mai multor deputați ai minorităților care au recunoscut Unirea Transilvaniei cu România. Județul Odorhei a trimis în Parlamentul României Mari pe Petö Mozes, Szabo Gabor și pe Iosif de Foy, județul Suceava pe Aurel Nistor, Morvay Endre și Fekete Andras. Ca să mai temperăm pornirile antiromânești din secuime și din ținuturile secuizate să le reamintim, presupunând că au știut cândva, ce-a spus dr. Iosif de Foy în cel dintâi Parlament al României Mari: „… Vreau să vorbesc ceva despre naționalizarea secuilor. Având nădejdea că interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului Stat, secuii au primit cu liniște și cu încredere Unirea cu România.” Cuvinte de bun-simț a rostit, în același Parlament, și deputatul secui de Ciuc, Bela Maurer Urmosi, și bine ar fi să le citească și înfierbântații din HarMuCov: „… secuimea persistă la mama care este pământul și respectă legile acestei țări de care aparține și pământul său.” Când vor fi auziți secuio-maghiarii că invocă Trianonul, să li se răspundă folosind cuvinte rostite în Camera Comunelor de la Londra de către secretarul de stat Harmsworth: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente înainte de începerea lucrărilor Conferinței de Pace.” Trianonul a ratificat doar ce era hotărât prin voința românilor. Aleluia!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Publicitate

 

Sumarul ediţiei: