O nouă „răscoluție” agrară

Motto: „Unde sapă sapa locul Sare din pământ norocul.” (T. Arghezi, „Mamă Țară”) După câte se cunosc, n-au existat de-a lungul timpului sisteme social-politice și economice perfecte care să fi determinat acel trai „ca în sânul lui Avram” biblic, înțelegând un trai lipsit de grija zilei de mâine, sub raportul mijloacelor de trai, dar și de realizare spirituală a omului.

 

Deoarece lupta ideologică dintre capitalism și social-comunism, atât în plan intern, cât și în plan internațional continuă, vom spune că reformele aplicate în țările capitaliste dezvoltate au avut ca efect creșterea bunăstării generale și, evident, îndepărtarea unui cataclism social cu efecte devastatoare. Nu știu cum se aplică, practic, în țările vestice, politicile sociale, adică, dacă tot așa, ca pe la noi, se dau celor mai nevoiași, de la primărie, alimente de primă necesitate contra voturi, combătându-se, în felul acesta, ideile egalitariste ale social-comunismului, însă se uită că acel sistem recunoaște numai egalitatea celor ce muncesc. Ce mecanisme se ascund în spatele politicii statelor și guvernelor de a da celor care nu muncesc și nici nu au de gând s-o facă? Teama că-și vor lua singuri! Această poziție față de muncă o ilustrează și guvernul Boc care nu-i interesat, decât la nivelul vorbelor, de crearea unor locuri de muncă. Practicarea dezinvoltă a pomănăritului, dare impusă pe punga celor care au muncit și pe a celor care mai muncesc, ne dezvăluie concepția păguboasă a guvernanților, după care e mai ieftin pentru țară să acordăm ajutoare și celor care n-ar trebui să beneficieze de pomeni decât să-i punem să muncească. A recunoaște egalitatea în lene a devenit o marcă a capitalismului dâmbovițean, poziție care explică convingător de ce suntem atât de rămași în urmă, atât de disprețuiți și umiliți. Se cunoaște destul de bine de către cei în drept că pământul acestei țări rămâne nelucrat – 3 milioane de hectare, se zice – cu toate subvențiile date agricultorilor, celor care s-au judecat prin tribunale, s-au certat, s-au bătut pe pământul luat de fostele C.A.P.-uri. Care poate fi explicația la nepăsarea țăranului față de pământ? Pe lângă lipsurile materiale, prețuri mari pentru lucrările agricole și prețuri derizorii la produsele agricole, mai e ceva ce nu se vede, dar se simte: renunțarea la vechea concepție de esență feudală conform căreia pământul (agricultura) este întruchiparea bogăției. Datorită acestei concepții, determinată și de incapacitatea economiei românești de a dezvolta și alte domenii mai profitabile, țăranul român a crezut, după răscoluția din 1989, că pământul îi va aduce bunăstare; credea că i se va munci pământul cu mijloacele statului, și el va lua roadele! Vă mai amintiți de turma guriștilor care, fără să fi văzut un ogor lucrat sau măcar unelte agricole, strigau din rărunchi să se dea pământ țăranului? Dom’le, dacă prin prostia ta te pui în pericol, te privește, dar dacă aceeași prostie tinde să pună în pericol o largă categorie de oameni, o parte din țară, ar trebui să dai seama. În numele restabilirii dreptului de proprietate, a micii producții țărănești, s-a distrus o formă de organizare căreia, e drept, i se pot aduce multe critici, fără să se pună în loc decât nepăsarea, jaful și distrugerea. Ce fenomen straniu! După 1989, dintr-o dată, toți cei fugiți de la C.A.P. din diverse motive, inclusiv de lene agricolă, au fost cuprinși de febra agriculturii. Cei care, neam de neam, n-au avut loc nici de mormânt, cereau, acompaniați de o serie de politicieni ieșiți din anonimat, ridicați pe val de orice mizerie, pământ pentru țărani. Ai fi crezut că țăranul român avusese pământ cu nemiluita, zeci și sute de hectare; când colo, pe acte, imensa majoritate intra în categoria săraci, cu 1,5-2 ha, și pământul acela răspândit pe mai multe parcele, încât pe țară s-a ajuns la 25 milioane parcele, unele de câțiva ari. Nu e de mirare, fiindcă în momente tulburi, de instabilitate, calicii de avere și de minte ajung, prin jocul hazardului, în poziția de a hotărî pentru alții, ei specializându-se în managementul prostiei și al hoției, al urii și distrugerii. După euforia intrării în posesie, văzând țăranul român că nu vine nimeni să-i lucreze pământul, a intrat într-un fel de letargie, apoi, lucru grav, a fost cuprins de fenomenul înstrăinării de propria lui esență: talpa țării. Și pentru că nu vrea să mai fie talpa țării (prea mult timp i-a ținut pe mulți în spate), țăranul român își vinde pământul la străini, fără să se gândească la copii și nepoți, că vor lucra ca slugi la un „boier” european. Într-un fel e bine că nu voi apuca să văd că pământul cumpărat de străini va fi lucrat de „țăranii” importați din Asia și că produsele obținute vor fi vândute pe piețele europene, românii mulțumindu-se numai cu aditivii. Cum procesul de retrocedări continuă (va continua până se va forma o nouă clasă ciocoiască), să ne așteptăm la continuarea deposedărilor cu acte făcute la notariate, numai pe bază de declarații verbale. Iată de ce n-o să mă mir deloc dacă cineva, cu destul tupeu, va cere să i se retrocedeze Ceahlăul și Giumalăul, care au fost ai moșilor și strămoșilor săi, deși niște acte de danie, formale, de la foștii domni ai Moldovei, se mai găsesc prin arhive. Concepția feudală potrivit căreia pământul era un bun al lui Dumnezeu, fiecare având posibilitatea să lucreze atât pământ cât să-și acopere nevoile, indiferent cine era proprietar (boier, mănăstire, domnie, moșie răzeșească), numai să plătească a zecea parte din produse, este net superioară concepției capitaliste care absolutizează dreptul de proprietate numai al unora. Cea mai bună dovadă că agricultura românească nu se bucură de nicio atenție, semn sigur că această situație convine Europei, este că FMI-ul, Banca Mondială și UE, care, de atâta timp, ne condiționează acordarea împrumuturilor de infrastructură, industrie, administrație, sistem bancar; niciodată, însă, de agricultură. Acum Jeffrey Franks ne dictează ce să facem cu regiile autonome, dar nu spune nimic despre distrugerea I.A.S.-urilor, a CAP-urilor, a industriei care lucra pentru agricultură. Să ne rugăm să nu fie pe plan mondial o criză agrară, o scădere drastică a producției, că, atunci, noi și cei ca noi vor răbda de foame pe săturate. Va fi prea târziu pentru regrete.