Cezar's

D’ale politicii (145)

– Un dicționar… alternativ – > Ceas (de mers). Provocatoare – pentru noi, sedentarii motorizați și cu mușchii picioarelor (și vai, nu numai ai picioarelor…) tot mai atrofiați – unitate de măsură pentru distanțele mari. După epocă și regiune, „ceasul de mers” se calcula în trei moduri diferite: al omului, al calului și al… boului.
 

În secolul XIX, prin unificarea, tacită, a celor trei „viteze” amintite, se accepta că „un ceas de mers” înseamnă, în medie, 4,5 km (cam atât, confirmă unii specialiști, ar parcurge și azi, într-o oră, un om plecat la drum întins, „per pedes”, fără să alerge, dar și, desigur, fără a „căsca gura”, pe parcurs, la atracțiile minijupiste ale străzii). Termenul e împrumutat din slavul „cias” (oră). În trecut se folosea – tot pe bază deductivă – și „ziua de mers”. După tranzitoriul arhaism „pistreală” (provenit tot din spațiul slavofon, unde „strela”, „strileait” semnifica inițial – probabil pe vremea vrednicilor arcași – săgeată, apoi a trage cu un proiectil, a împușca), cuvânt ce definea o lungime de circa 300 metri, odată cu apariția și extinderea armelor de foc, distanțele încep să fie apreciate după „bătaia puștii”. > Hot. Vi se pare, oare, ciudat că femeile din țări foarte „reci” nu doar climatic, ci și religios ori „moralicește”, oficial-tradițional restrictive, devin, iată, cele mai „fierbinți” și dezinhibate Eve? Mie, unuia, deloc, având eu șansa de a le și cunoaște, nemijlocit… În fine… La categoria „tineret”, domnișoarele din Norvegia se dovedesc a fi cele mai active, record susținut nu numai de vârsta pierderii „fecioriei” (cea mai scăzută din lume), ci și de numărul partenerilor sexuali avuți de ele până la 18 ani (la polul statistic opus se află, culmea, adolescenții norvegieni – atunci cu cine naiba se iubesc, puber și dezinvolt, fătucile Norvegiei?). Poate nu e întâmplător că în țara fiordurilor (iată că și a „fiorurilor”, dar se pare că numai feminine) procentul de participare a femeilor în funcțiile publice este cel mai mare din lume, ba chiar acolo se clocește – mai lent, că e tare frig! – o lege care va impune paritatea obligatorie a celor două genuri în demnitățile oficiale, bugetare. La clasa „femei mature”, alte „înghețate”, adică englezoaicele, dau „clasă” femeilor latine: una din două recunoaște că se masturbează frecvent, una din patru folosește curent vibratoare și alte jucării ori substitute peniene, jumătate ar accepta, fără rețineri, să experimenteze sexul cu o femeie ori cel de grup, declarând că deplâng, erotic, conservatorismul și fățărnicia morală a țării lor. Tot englezoaicele au recunoscut, onest, că ajung mai lesne, dar și că recurg mai des la orgasmul solitar, autoprovocat, decât la cel furnizat de un partener masculin. > Marghiloman. Mare om politic și moșier (1854-1925) de al cărui nume se leagă inventarea unui fel de a prepara cafeaua care a făcut furori în protipendada bucureșteană interbelică. Se spune că faimoasa rețetă ar fi fost creată la o vânătoare, de nevoie, de valetul acestuia, care s-a văzut obligat să înlocuiască apa pentru cafea – ce lipsea acolo – cu… coniac. De fapt, „marghilomana” este o cafea turcească, la nisip, servită în căniță mică („filigeană”) în care boierul Margiloman adăuga „o țâșnitură” de rom Jamaica ori de coniac fin. Există două feluri de a prepara această specialitate, numai bună la taclale, dar, neapărat, însoțită de un trabuc ori de o țigară (fie, la nevoie, și de o țigaretă) din tutun adevărat… Prima: la foc mic, se pun la fiert 100 ml de coniac bun (mă tem că am comis pleonasm: coniacul ori e bun, ori nu-i coniac…!) și două lingurițe de zahăr. Când dă în clocot, se adaugă 3 lingurițe de cafea, se trage ibricul, se acoperă și, după 2-3 minute, când cafeaua cade la fund, aromata licoare se pune într-o ceașcă. Secunda: se pune la fiert în ibric apă și o linguriță de zahăr. Când dă în clocot, se adaugă romul (coniacul) și cafeaua. Vă urez „marghilomanie” plăcută! > Numai (atât?). Anii dificili ai femeii – spune o femeie – sunt numai cei dintre 10 și 70 de ani. Înainte și după aceste vârste, totul e normal… > Șoaptă (a se rosti astfel). Gândesc, deci sunt… burlac. > „Tudor” (1961). Primul film istoric românesc din perioada comunistă, cel ce a deschis seria ce se va numi ulterior „epopeea națională”. Din pricina împotrivirii Moscovei – îngrijorată că asemenea personaje ar fi putut accentua rezistența în fața proiectului internaționalist –, o asemenea peliculă nu a putut fi produsă în tot deceniul 1950. Nici atunci nu a fost ușor pentru realizatori: consilierul cultural sovietic a impus scenaristului Mihnea Gheorghiu introducerea unor scene noi, deoarece „relația lui Tudor cu țarul Rusiei nu era prezentată cum trebuie”. Până la urmă, Gheorghiu s-a debarasat elegant de colaboratorul nedorit, „mituindu-l” cu o sumă de bani plătită în avans pentru „prețioasa sa contribuție”, cu complicitatea ministrului de atunci al culturii, Constanța Crăciun. Onorariu din care tov. Jejeliuk și-a cumpărat, bucuros, mobilă românească. După mai bine de zece ani de vizionat exclusiv producții „Mosfilm”, autoritățile și populația din Oltenia au sprijinit cu entuziasm proiectul, contribuind la asigurarea mesei, cazării și logisticii, respectiv participând voluntar la turnarea scenelor de masă (ce au implicat până la 25.000 de figuranți!). Astfel s-a izbutit reducerea la jumătate a „devizului” inițial, estimat la peste 40 milioane lei, sumă imensă la acea vreme. Realizatorii au reușit să țină piept onorabil și presiunii cenzorilor politici, care solicitau accentuarea caracterului social, antiboieresc al revoltei slugerului din Vladimiri. S-a izbutit chiar păstrarea scenelor ilustrând relația intimă „nepotrivită” a lui Tudor cu o boieroaică focoasă. Totuși, personajul feminin principal, ce trebuia interpretat de tânăra actriță Silvia Popovici, va reveni – la insistențele lui Leonte Răutu – Licăi Gheorghiu, fiica lui Dej. Nu știm care a fost „pierderea artistică”, dar schimbarea a fost benefică în economia filmului: s-au deblocat fonduri suplimentare și s-a aprobat cumpărarea de aparatură modernă, din străinătate. > Zăbavă. Nu există o altă zăbavă mai îndestulătoare mintal, mai cu folos, decât „cetirea cărților”. Așa ne asigura un vechi cronicar… Dar cum ai putea concilia, rapid, setea neostoită de a te „cultiva” cu lipsa de timp, specifică „secolului vitezei”? Un oarecare cetățean american se pare că a găsit soluția „salvatoare”, după cum ne anunță (desigur, la rubrica de umor) eteroclitul Readers Digest. Domnul John – care cheltuise destui bani pentru a deprinde, fără folos, tehnica lecturii rapide – a apelat (salvator, scrie el) la audiobook-uri. Constatând astfel că poate parcurge, să zicem, în doar o oră, integrala scrierilor lui Shakespeare! Cum? Apăsând, simplu, butonul de derulare „înainte” al casetofonului… No comment…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: