Cazul Herta Müller

Vestea că Herta Müller (o nobelizată surprinzătoare, nu?) a fost aleasa Juriului Academiei de la Stockholm a făcut iute înconjurul lumii, scoțând din anonimat un sătuc pierdut în Câmpia de Vest; ceea ce n-ar trebui să ne mire peste poate într-o societate mediatică.

 

Devenit, așadar, celebru peste noapte, Nițchidorful / Nitzkydorf, acolo unde proaspăta laureată văzuse lumina zilei (la 17 septembrie 1953), ne-a pus în fața unei constatări nu prea măgulitoare: Herta Müller e aproape necunoscută „acasă”. Ceea ce, se înțelege, n-a împiedicat avalanșa declarațiilor entuziaste, exaltate, deplasate, rod al optimismului conjunctural și mai cu seamă al complexelor castratoare și frustrărilor noastre (sedimentate în timp), implicit goana prin librării vânând cărțile nobelizatei. Anunțând poporul că am fi luat Nobelul, astfel de elogii denunță de fapt un oportunism cras și ipocrit; și pun sub semnul întrebării onestitatea celor care, brusc, au descoperit-o, debitând enormități. Firește, laudele – ca reacții la cald – revărsate asupra „compatrioatei” noastre (cf. Mircea Cărtărescu) sunt meritate; am văzut un N. Manolescu „fericit”, cineva avea chiar îndrăzneala unui pronostic (lansat, firește, după spartul târgului) scriind profetic: „plutea în aer ca un român să câștige prestigioasa distincție”! Altcineva filtrează într-un cotidian de succes: „Ne-au dat un rege, le-am dat o regină”! De ce am fi încheiat oare așa târzior – ne întrebăm candid – „tranzacția” cu nemții (Carol contra Herta)? Dar chiar e vorba de un Nobel românesc? Surprinzător, ceva mai cumpătat, Cristian Tudor Popescu pune degetul pe rană: da, Herta Müller s-a născut în România, este scriitoare de expresie germană și, să nu uităm, în 1987 emigrase în RFG împreună cu soțul ei, Richard Wagner. O femeie puternică, sensibilă și intransigentă, reticentă dintotdeauna față de media; asaltată acum, în noua ipostază, „fixată” sub reflectoarele celebrității (ori mondenității, mai degrabă), ea a devenit cumva inaccesibilă. Deci cine este Herta Müller? Hertha Who? – titrau și americanii, mereu ignoranți. Scriitoarea ține, reamintim, de enclava germană; dar literatura germană din România era, pentru unii, doar o ficțiune (crede Werner Söllner) sau, pentru alții, cântându-i prohodul, „a cincea literatură germană”. Altfel spus, decuplată de Centru, căutându-și – ca literatură marginală – apartenența și anunțându-și inevitabila „stingere”, reprezentată de un șir de „suspecți” (rumäniendeutsch, adică „german din România”), nu neapărat bine cotați în lumea scriitoricească. Având în Peter Motzan un veritabil „remorcher”, însoțit recent și de câțiva exegeți temeinici, de fibră oltenească precum Marian Victor Buciu (cel care, în 2003, publica un volum despre Dieter Schlesak) și, mai încoace, Cosmin Dragoste, un mare inspirat, să recunoaștem, comițând o teză de doctorat devenită carte: Herta Müller – metamorfozele terorii (Editura Aius PrintEd, Craiova, 2007), cu o Prefață de Dieter Schlesak. Din păcate, și ea, fără ecou (poate doar în „lumea” germaniștilor). Oricum, și „un fel de monografie”, binevenită și temeinic documentată, a literaturii germane din România, opina același Dieter Schlesak, această enclavă lingvistică fiind ignorată de „marea critică literară română”. Tinerețea și începuturile Hertei Müller se leagă însă, inevitabil, de Banat și de eteroclitul Grup de acțiune Banat (1972-1975, când Aktionsgruppe se autodizolvă). Încercând un racord cu modernismul european, AGB, prin „pionierii” săi (îndeosebi mentorul R. Wagner) se întoarce cu fața la realitate, condamnând defazarea, istoria înghețată, „timpul static”; ceea ce, inevitabil, va atrage reproșurile conservatorilor, indignați de acest asalt asupra unei lumi „sănătoase”. Deidealizarea ruralului, crepusculul comunitar, detabuizarea atrag chiar stigmatul unei literaturi anti-germane! Deși Herta Müller nu a fost o „membră oficială” a grupării, ea rămâne – scria Cosmin Dragoste – „cel mai bun produs al mișcării” (lucr.cit., p. 16). Prietenă cu cei de la Aktions-gruppeBanat, tracasată de securiști (cititori sârguincioși, presupunem, în acele vremuri, poposind asupra unor scrieri – altminteri – fără mare ecou, timpuriu traduse) și refuzând colaborarea, Herta Müller mărturisea, surprinzător, că nu a vrut să fie scriitoare. Fidelă propriilor mijloace și idei, prozatoarea își anunța chiar la debutul editorial (Niederungen / Ținuturi joase, 1982) obsesiile. Privind retrospectiv, Verena Aufferman observa că cercul ar fi emblema acestui univers prozastic, traversând „inelele” unui regim dictatorial într-o societate represivă (familie, sat, stat). Teroarea devine supratema acestor desfășurări epice, aparținând unei scriitoare anagajată social: o construcție concentrică, spuneam, de caracter interactiv, polemic, fragmentarist, reliefând pattern-urile într-un limbaj poetic, reducționist, descriind – sub metafora „ochiul puterii” (das Auge der Macht) – oprimarea, intoleranța, dominația, la toate nivelurile. Emigrația ar fi, după Saarbrücker Zeitung, „tema secolului”. Evident că proza memorialistică a Hertei Müller, de substrat traumatic, cu o sintaxă nervoasă și opinii tăioase, împinse în radicalism etic, tratează obsesiv „anatomia” regimului; iar Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt (Berlin, 1986), recent tradusă la Humanitas, era chiar, s-a spus, „o baladă a emigrării”, scriitoarea, atunci încă în România, radiografiind timpul „dilatat”, încremenit, terorizant în cazul familiei Windisch (așteptând „documentele” pentru a pleca spre alte zări). Incomoda Herta Müller ne reamintește obsesiv că „trecutul nu te părăsește niciodată”. Autoficționalitatea, termen împrumutat de la Georges Arthur Goldschmidt face casă bună cu „trăirea inventată” (erfundene Wahrnehmung) tocmai pentru a sprijini adevărul: imixtiunile Securității, regimul autoritar, controlul, amenințarea, frustarea, prietenia și trădarea, dosarul, țara renegată, toate examinate cu o luciditate tăioasă, revărsate în acele „peisaje al dezrădăcinării”, întrunind – știm acum – aprecierile Comitetului suedez. Nesiguranța, dezagregarea, dezastrul moral lasă „urme”; criza de apartenență, vituperând în contra „proprietarilor de patrie” (coconi șvabi sau lachei ai dictaturii) o aruncă, suferitoare, între lumi: o Românie insulară, terifiantă, obsesivă și acea promisă anderes Land („cealaltă țară”), tot o deziluzie. Reîntregirea (cu un unchi folosit ca falsă motivație) nu-i bandajează rănile și nu-i temperează trăirile. Încât, clamând – prin acest Nobel anexat – Victoria unei literaturi (v. Mozaicul, nr. 10/2009, p. 5), Cosmin Dragoste ne obligă să ne întrebăm: Care literatură? A noastră în niciun caz; iar literatura germană din România e pe dric de nu cumva e deja înhumată. * Să ne amintim că în urmă cu niște ani regretatul Laurențiu Ulici întocmea un diptic, o antologie cu prezentări și propuneri (Nobel contra Nobel, Cartea Românească, 1988), îndrăznind chiar niscaiva pronosticuri până spre finele veacului (cazul lui Marin Sorescu, „întrezărit” ca posibil laureat pentru anul 2000). Pe lângă știutele contrapropuneri, plauzibile, având în vedere doar a doua jumătate a secolului trecut (Blaga în 1960 și Nichita Stănescu în 1980). Și neuitând să ne prevină în Postfață că acest râvnit premiu, prin care inventatorul dinamitei s-ar fi „mântuit”, consacră în universal. Dar, vorba lui Philippide, nu ne scapă de uitare. Fiindcă doar timpul validează au ba. Încât, ca „instanță penultimă a literaturii” (lucr. cit., p. 561), Nobelul asigură, certamente, notorietate. Problema delicată rămâne însă cea a criteriilor. Deseori miza politică maschează păcatele estetice iar interferențele ideologice intervin insidios în jurizare. Ca dovadă, absențele semnificative inventariate de Ulici, probând că infailibilitatea opțiunilor rămâne o himeră. Iată, în 1901, trăiau Tolstoi, Cehov, Ibsen; dar Sully Prudhomme deschidea lista. Ce ne facem cu absenții nemotivați? Și, mai ales, cum explicăm șirul de nobelizați, împinși, sub bobârnacul timpului, ușurel în uitare, marginalizați sau chiar excluși din câmpul receptării? Folosesc jurații același cântar? Au putința, cumpănind valoarea literară și morală, să cuprindă, prin întinderea lecturilor, întreaga ofertă? Sau sunt, fatalmente, într-o societate mediatică chiar robii mediatizării, supuși unei publicități agresive, cu substrat politic? Întrebări, desigur, retorice… Scotocind prin „sertarul lui Emil” (Iordache), o editură ieșeană va oferi curând un studiu despre Nobelul literar slav, anunță Antonio Patraș (vezi Convorbiri literare, nr.10/2009). Parcurgând șirul nobelizaților ne convingem, odată în plus, că acel drag slogan, propulsând o altfel de literatură, mergea pe un raționament la vedere: literatura ivită în acel spațiu (sovietizat) nu trebuia să fie doar literatură. Iar noi? Ce facem / ce-am putea face, dincolo de eternele văicăreli dâmbovițene și lamentațiile intelectualist-conspiraționiste? Problema Nobelului, nu spunem o noutate, rămâne o rană deschisă… Ca „decorație” îndelung râvnită, întreținând – pe fundalul unor complexe identitare – explicabile frustrări, Nobelul rămâne, deocamdată, doar o consolatoare posibilitate, împinsă într-un viitor cețos. Inflamând spiritele, cazul Herta Müller ridică o altă delicată problemă, cea a revendicărilor zgomotoase și a neputinței promovărilor, în sensul unei tenacități publicitare. Nobelul Hertei Müller, anexat (s-a spus), „însușit” fraudulos prin unele voci de la noi sau contestat cu talent de vajnicii băieți („mai buni”, evident, decât laureata) a fost adjudecat, să reținem, după zece ani, la a treia strigare! Rodica Binder, alertată de „abuziva revendicare românească” simțea nevoia să precizeze: Herta Müller este „doar originară din România”! N-am privi chiar așa superficial-discreționar chestiunea, în fond prozatoarea aici s-a format și substanța obsesivă a cărților sale de aici se trage. Ceea ce nu înseamnă că Herta Müller e a noastră, fie și „un pic”. Intră în joc suportul mediatic, mecanismele de marketing literar și, desigur, tenacitatea teutonă, împingând-o și impunând-o, finalmente, pe lista nobelizaților. Și, în final, o întrebare care ne târcolește: dacă rămânea în România îl (mai) lua? Iar prozatoarea, plecată dintr-o dictatură, apărându-și verticalitatea, ripostează la rându-i; nu acceptă că succesul repurtat ar fi „contribuția” regimului dictatorial; deși, sincer vorbind, am putea strecura dubitația: se mai nășteau aceste cărți dacă H.M. n-ar fi traversat Infernul? Mai ales că „oglinda” stendhaliană a Hertei Müller e contrapusă în Germania, din unghiul culturii politice, „prestației” lui Günter Grass (cf. W. Weimer). Așa că Nobelul, un premiu prestigios, neîndoielnic, aducând glorie (deseori vremelnică) și bani (mulți!) are, la două decenii de la căderea zidului berlinez, și o evidentă miză politică. Isteria iscată la noi, goana prin librării după anunțarea surprinzătorului „verdict” confirmă că Herta Müller este, vai, o necunoscută; invidiată, negreșit, ținând afișul o vreme dar puțin citită. Nu neapărat o mare scriitoare dar, cu siguranță, o mare conștiință. Încât, bănuim, aici e hiba că Nobelul întârzie într-o țară doldora de talente și în care, vorba lui Eminescu, conștiințele „sunt arare”…