Despre Bucovina noastră

„N-oi uita vreodată, deloc Bucovină, Geniu-ți romantic, munții în lumină” Văile cu flori (M. Eminescu) Mulți dintre români se mândresc cu această parte a Moldovei de Sus, care se deosebește de restul României, atât prin aspectul geografic, cât și prin obiceiuri, port și oamenii ei, dar mai ales prin trecutul istoric.

 

Și tocmai acest trecut și-a pus amprenta pe Bucovina cu toată moștenirea ei de până azi. Numele ei vine din slavona veche, BUK = fag, adică făget, Țara fagilor, fiindcă în perioada veche suprafețe mari de teren erau acoperite de pădurile de fagi. După anii 1774-1775, când trupele austriece au trecut din Transilvania, frontiera Țării de Sus, Bucovina (Cernăuți, Câmpulung, Suceava) a fost ocupată și despărțită de Moldova printr-un cordon („cordun”) de grăniceri. Mulți dintre țăranii bucovineni, nesuportând stăpânirea austriacă, treceau clandestin cordonul (granița), folosind plaiurile obcinii Voronețului, dincolo, în satele Găinești, Mălini, Slatina (Drăceni), în afară de Bucovina. Aceste sate aparțineau de Moldova (N. Popescu „G. Humorului, Trepte de istorie”). Trebuie să reținem că din 1775 până în 1914 Bucovina n-a mai fost teatru de luptă, pe când Moldova a fost martora și victima atâtor confruntări ruso-turce, soldate cu zeci de ani de ocupații țariste, ducând la dezastre economice. Așa se explică deferența nivelului de trai al țăranilor din Bucovina, față de cel al țăranilor din Moldova. (Mircea Grigoroviță „Pagini de istorie”). În ultimii ani, conducerea județului (spre onoarea ei), prin acțiunile de promovare a turismului, a devenit ecoul poetului M. Eminescu, român care întotdeauna s-a simțit și s-a declarat bucovinean, chiar dacă locul nașterii s-a înregistrat la Botoșani, în Moldova: „Astfel, totdeauna când gândesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”. Datorită mediei și interesului pentru dezvoltarea economică prin turism, vestigiile istorice lăsate de lunga domnie a lui Ștefan cel Mare (47 de ani) se fac cunoscute lumii. Este un tărâm binecuvântat de Dumnezeu Bucovina; e mai mult decât un miracol faptul că, în urmă cu atâtea secole, românii și-au zidit o adevărată salbă de locașuri sfinte, ca nicăieri în țară. Nu ocupanții străini au avut interes ca noi să avem azi cu ce ne mândri. Dacă și culturii actuale i s-ar da atenția cuvenită, am putea vedea la Cetatea Sucevei scene din „Apus de soare” (Delavrancea), unde să-l vedem și să-l auzim pe Ștefan, cum ne-au onorat artiștii de altă dată. Ne-au onorat și cu realizarea filmului „Neamul Șoimăreștilor”, tot în zona noastră. Din Suceava la Vatra Dornei, se poate auzi Balada lui Ciprian Porumbescu, cel cu casă memorială la Stupca. Tatăl său, Iraclie Porumbescu, se odihnește nu departe de Putna, la Frătăuții Noi. Avem și un codru secular în județ (Slătioara) și un loc de rugăciune în adâncuri, în salina de la Cacica. Doamna ministru al turismului are legătură cu localitatea Mălini (nu este bucovineancă), unde Labiș are casa memorială. Este zona în care, pe foamete mare (’46), a fost sacrificată căprioara, pentru care Labiș a plâns în balada lui. „Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!”. Poate n-a amintit doamna de „Moartea căprioarei”, fiindcă era prea mare belșug pe masa de Paște. A amintit, însă, de Vitoria Lipan, eroina din „Baltagul” lui M. Sadoveanu. Ca să evităm confuziile, Vitoria Lipan nu a ajuns niciodată la Mălini (ca personaj). Ea și-a căutat bărbatul pe Valea Bistriței, s-a abătut spre valea Moldovei, până la Suha, și a înmormântat osemintele lui Nechifor Lipan la Sabasa. Dar, aproape de Mălini, la Doi Meri, au trăit cei doi ucigași: Calistrat Bogza (autorul crimei) și Ilie Cuțui (coautor). Ar fi interesant un traseu turistic pe urmele Vitoriei Lipan, traseu pe care l-au parcurs cândva dascălul Mircea Riscu și discipolii săi din Fălticeni. Avem de ce ne mândri cu bucovinenii și bucovinencele noastre, interpreți ai cântecului popular. Iar dacă e vorba despre frumusețea fizică și morală, merită să ne amintim că și marele istoric Nicolae Iorga a trăit o iubire pentru o floare din Mănăstirea Humorului (învățătoarea Beleca Floarea). În ciuda faptului că nu mai auzim cuvintele „patriotism”, „dragoste de țară”, „dragoste de neam”, de parcă ne-ar fi rușine de niște sentimente nobile, indirect, reclama turistică spre ele ne cheamă. De ce ne ferim să vorbim despre patriotism: ori s-a golit de sens, fiind folosit prea mult în trecut, ori, poate, globalizarea ne-o impune? S-ar putea să dezamăgim exagerând cu privire la Bucovina, unde se pot găsi și „neperformanțe”. E drept că e frumoasă Bucovina, dar acum nu se mai aud horele și cântecele de altă dată; uneori se cânta și la muncă, pe câmp. Se înregistrează acum, destul de stângaci, grupuri îmbrăcate în port popular, la mese îmbelșugate, cu accent pe obiceiuri; dar care au meritul de a conserva specificul național. Acest aspect susține iubirea de țară, prin care se înțelege: iubirea pentru locul nașterii, al copilăriei cu farmecul ei. Locul în care ne-au întipărit pentru toată viața: casa părintească, fântâna, ogorul, dealul sau muntele, râul lângă care am crescut. Sentimentul ne leagă de „dulcea mamă”, de tata, de frați, de surori și de prietenii copilăriei. Sentimentul acestei iubiri este desemnat în toate limbile lumii, prin cuvântul „patriotism”. Ne iubim poporul din care facem parte, vorbind aceeași limbă, având aceeași istorie, același pământ în care ni se odihnesc străbunii de veacuri. Un poet contemporan scria: „Multe doruri vin și se destramă/ Un singur dor rămâne: de Țară și de mamă”. Bucovinenii, țărani sub ocupație austriacă, cei din Humor, Ilișești, Brașca, s-au adresat cu memorii și la Parlamentul din Viena, și la Împăratul Iosif al II-lea, în 1848, pentru păstrarea limbii române în școli și biserici și pentru respectarea specificului nostru național. Acum, din nefericire, mulți români din țară își îndreaptă speranțele tot către Parlamentul European. Fiindcă țăranii au fost numiți leneși și bețivi; cei ce ies din școli sunt tâmpiți, medicii sunt nepregătiți, polițiștii și funcționarii sunt prea mulți, pensionarii consumă bugetul. Țara întreagă, cea pe care Eminescu o numea „țara mea de glorii, țara mea de dor”, „dulce Românie”, a fost numită o „țară de mâna a doua”, iar poporul român, „neperformant”! Gândind simplu și românește: când o turmă de oi este vitregită, luându-i-se pajiștea, nutrețul, acoperișul în vreme de iarnă, lasă și lupii să-i mănânce mieii, înseamnă că baciul e „performant”?! Indiferent de câte dezamăgiri ne-au adus „revoluționarii” (neimpozitați încă), noi aparținem statului român, stat social, că pentru societate funcționează, bine sau rău, și nu pentru regnul animal. Românii, poate, par prea răbdători, dar au cumințenia omului pățit și au nădejdea și siguranța ca nimic rău nu-i veșnic! Bucovinenii sunt oameni mândri, ei ascultă și-n vis tropotul cailor care l-au adus pe Ștefan la Voroneț, iar clopotul Mănăstirii ne pune în dialog permanent cu istoria. Bucovina are o istorie interesantă, care merită a fi cunoscută și de politicianul din Mălini, care-l ignoră pe N. Labiș, autorul „Primelor iubirii”. VIORICA LAVRIC, Gura Humorului