Grigore Leșe: Horitul nu se învață, ci se moștenește

Un personaj interesant din viața culturală românească, cu o personalitate puternică, maestrul Grigore Leșe, rapsod al Țării Lăpușului și cunoscut solist de muzică populară, a încântat săptămâna trecută publicul sucevean reunit în cadrul unei noi conferințe a Muzeului de Istorie din cadrul Muzeului Bucovinei, unde a ținut o prelegere pe tema “Doina – de la UNESCO la uitare”.

 

Născut la 20 februarie 1954 în Maramureș, în satul Stoiceni, Grigore Leșe a absolvit studiile Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Facultatea de Inter-pretare (fagot), în prezent fiind doctor în muzică și profesor asociat al Facultății de Litere din cadrul Universității București și al Universității de Muzică din Capitală. Repertoriul său, constituit din melodii vechi, provine din folclorul autentic al zonei sale de obârșie, marcând evenimente importante din viața omului, el arătându-și talentul și prin faptul că știe să cânte la diverse instrumente muzicale. În prezent este cunoscut și pentru repetatele apariții televizate și de radio, mai ales în cadrul emisiunilor pe care le moderează. La Suceava, maestrul s-a prezentat într-un mod original, precizând: „Unii mă numesc rapsodul, alții mă numesc profesor, artist, cântăreț… Ei bine, nici eu nu mai știu ce-s, însă doresc să mă scoateți din gașca populariștilor, pentru că nu sunt acolo sau, dacă am fost, am fost demult, când încă nu conștientizam ce am de făcut pe lume”. Bun cunoscător al folclorului românesc, Grigore Leșe a ținut o adevărată pledoarie despre semnificația conceputului „doină”, demonstrându-le în repetate rânduri celor prezenți cum se cântă o doină adevărată. „Vă voi cânta doina, pentru că dacă nu știu a cânta doina, degeaba vin aici să vă vorbesc”. Pentru a da înțeles explicațiilor sale, maestrul a cântat structuri diferite, pro-punând publicului un exercițiu de recunoaștere a genului muzical, constatând faptul că în școli elevii nu știu exact ce înseamnă o doină, confundând adesea conceptul cu cel de romanță. „Domnilor, eu aștept de 35 de ani o hotărâre ca să pot să mă ocup de cercetarea doinei. Am fost cel mai mare spion în cultura tradițională! Nu am auzit un cântec adevărat cântat de stare, niciodată pe imprimările făcute de cântăreții autohtoni ai genului, pentru că niciuna din piesele înregistrate nu au starea doinei”, a explicat indignat Grigore Leșe, precizând că mulți dintre artiștii autohtoni nu știu să horească. Includerea doinei românești în patrimoniul UNESCO a însemnat doar „o notă de presă” „Acum doi ani, doina a fost inclusă în patrimoniul UNESCO și am văzut filmulețul de prezentare. Păi nu erau doine pe filmuleț… Și eu a trebuit să mă prezint în jurnale și să comentez, să critic România pentru faptul că nu s-a prezentat un film bun la UNESCO. Știți de ce? Pentru că nouă ne este frică unul de altul”. Apoi a explicat de ce se apropie de genul acesta. “Includerea doinei românești în patrimoniul UNESCO a însemnat din păcate doar o notă de presă. Nici aceea publicată de toate publicațiile de la noi; eu am urmărit asta. Extraordinara veste ar fi trebuit să aducă cu sine o adevărată sărbătoare a cântecului, campanii de identificare a ultimilor horitori, nu rapsozi!”. Indignarea artistului a venit și din prisma faptului că nu au existat strategii de promovare a doinei, în primul rând la noi acasă, unde, din păcate, continuă să fie ignorată sau, și mai rău, necunoscută și confundată cu orice cântec liric. “Nu tot ce se cântă rar și liric este doină”, a explicat rapsodul. Grigore Leșe s-a jucat cu timpii melodici pentru a le demonstra sucevenilor cum trebuie cântată corect o doină, explicând că totul trebuie să vină din inimă. “Muzica asta nu se poate nota, oricât de bun ar fi compozitorul, poate să aibă auzul lui Dumnezeu, muzica asta nu se poate nota, nu se poate nota inima mea, starea mea, pentru că există un timp absolut și există trăiri pe clipe”. “Poți umbla la școală o viață, degeaba, nu horești dacă nu ești de horit !” Grigore Leșe le-a împărtășit sucevenilor faptul că a avut norocul să se nască în Țara Lăpușului, acolo unde doina se cântă de când lumea, acolo unde încă se poate auzi aievea. „Dacă mă duc acum în sat, eu încarc un camion cu horitori din aceștia, am auzit de la acești oameni denumiri pe care nu le-am întâlnit în niciuna dintre aceste cărți de teorie. Horiile acestea se cântă acolo unde sunt purici, unde este desfătare, la stână, acolo unde este colibă de oi. Eu spun un lucru: cine moștenește glasul, horește, cine nu, nu poate hori! Lucrul acesta nu se învață, ci se moștenește. Ori horești, ori nu horești. Poți umbla la școală o viață, degeaba, nu horești dacă nu ești de horit!”. Din păcate, obiceiul horitului nu se mai păstrează decât în câteva sate din Maramureș și Țara Lăpușului. Accentul personal, lipsit de armonii gratuite, apropie această muzică de cea bisericească – psaltica bizantină (despre care aflăm că, de fapt, a avut la origine muzica tradițională din Asia Mică și Balcani). Un redutabil luptător pentru păstrarea autenticității în folclor, Grigore Leșe le-a arătat sucevenilor prezenți la Muzeul de Istorie adevărata valoare a doinei, îmbinând teoria cu glasul său armonios.