Un punct de vedere

Unda de șoc

Motto: „Usque ad finem” (lat. „Până la sfârșit”) De o bună bucată de vreme, domnul președinte împărtășește nației temerile și îngrijorările Domniei Sale în legătură cu situația internă și internațională, ceea de ne duce cu gândul că ceva nu mai merge cum mergea și, cu toate că nu i s-a răsturnat căruța-n drum, nu mai are dohot să-i ungă osiile, de unde și scârțâitul sâcâitor a pagubă și a ducă-se pe pustii.
 

Un bun prieten, când se dumirea, dându-și pe seamă, asupra unei situații care nu-și găsea rezolvarea din prima, zicea, autoironizându-se: „Se deșteaptă lumea, mă uit la mine!”. Deși expresia în sine lasă mult loc de îndoială, trebuie să acceptăm că sunt momente de luciditate (vine, așa, o iluminare!) când se vede mai limpede până, hăt, departe. Prins într-un asemenea moment, președintele nostru, după ce-a scăldat-o în legătură cu intervenția în Libia alături de cruciada lui Sarkozy, căruia nu i-a ajuns războiul cu țiganii noștri de-a sărit la gâtul lui Gaddafi, n-a mai avut ce face și, credincios aliat NATO, care nu s-ar fi descurcat fără contribuția României, a și răspuns la chemarea de a impune respectarea drepturilor omului și democrația, chiar dacă, pentru atingerea acestui obiectiv, trebuie distrusă Libia și înregistrate niște „pierderi colaterale”. De unde am tras concluzia că ceva s-a schimbat și că președintele a ajuns la o răscruce a adevărului. În primul și primul rând că a renunțat la tradiția inițiată de Emil Constantinescu de a contribui noi, cu economia noastră, la refacerea țărilor căzute sub focul nimicitor al NATO și SUA. Vă mai amintiți că Emil voia să refacă economia Serbiei, și chiar președintele nostru, nu cu multă vreme în urmă, voia să refacă economia Irakului? Ei, bine, faza aceea de euforie mioritică a trecut; acum se pune problema că te-ai trezit gol-goluț, fără nimic și n-ai cu ce participa pe lângă aliați, fie și pentru a face un oficiu de patrulare în apele teritoriale ale Libiei, pentru a asigura blocada economică impusă. Se fac deja glume pe seama participării noastre cu fregata second-hand, cu preț de două noi, numită „Regele Ferdinand”, dotată cu un tun și alte mărunțișuri, suficiente, se zice, pentru treaba care i-a fost încredințată. Se vor scoate și banii de la buget pentru a plăti „distracția” cu 207 membri ai echipajului și ne vom prezenta pe câmpul de luptă, înainte, cred, de a se fi încheiat operațiunea „Zorii Odiseei”. Gândind la flota noastră, atâta cât o fi fost, și la toate câte am avut, ca să poți scoate obrazul în lume, constați că am ajuns, în interior, de plâns și în exterior, de râs. Bine, măcar, că tunul de pe fregată nu-i tun de apă, dar oare avem proiectile pentru a amenința pe cei care, eventual, nu se supun? Întrebarea este legitimă, pentru că, în Războiul de Reîntregire (1916-1918), au fost momente când a trebuit să ascultăm cum trăgea artileria nemților, fără să putem riposta. Chiar și în acele momente, nu ne-a lipsit umorul. Colonelul Cantacuzino – Grănicerul, viitorul șef legionar, stând împreună cu un tovarăș sub ploaia de bombe, i-a răspuns acestuia, care făcuse remarca amară „uite, cum trag ăștia, dom’le!”, cu o vorbă de duh, rămasă în analele istoriei: „Deh, trage și omul cu ce are!”. Să fi făcut noi vreun oarecare progres după aproape o sută de ani? Acum cred că a înțeles fiecare câtă înțelepciune este cuprinsă în formula scumpă eurotonților: „Să fim ce-am fost!”. Las deoparte reacționarismul neghiob, cuprins în formula cu pricina – adică tu să rămâi la stadiul de înapoiat, fără undă de progres și să ai în vedere numai păguboasa idee că securitatea țării tale trebuie asigurată de alții. Chiar dacă rămânem fără răspuns, o întrebare trebuie să fie pusă: cum de i-am lăsat pe toți guvernanții să ne aducă în situația asta? Trebuie să se observe că vina nu aparține, exclusiv, guvernanților; ei sunt aleșii noștri și, se vede treaba, că am ales greșit. Ideea că am ales răul cel mai mic – chestie ultrasubiectivă –, cu plânsul de fericire, urmat de „ducă-se dracului”, alte formule de autoapărare (ce, voiai să-l aleg pe ăla?!) menite să-ți apere conștiința încărcată de îndărătnicie și de egoism multilateral, ne va pune în situația să căutăm mereu scuze pentru votul dat cui nu trebuie și așa vom ajunge la lehamite și, mai grav, la inutilitatea votului popular, pus sub semnul întrebării. Până la alegerile din 2012, ne paște pericolul terorismului fundamentalist, despre care ne-a pus în gardă președintele. Dacă se va confirma această temere, însemnă că tot ne-am ales cu ceva de pe urma intervenției noastre în treburile lumii cu o coajă de nucă și cu un tun de apă. Ce ne-ar fi așteptat dacă ni se cerea să punem la bătaie și aviația, arhaicele noastre MIG-uri, modernizate pe bani mulți, dar cu care nu poți depăși granițele țării? Când auzi din partea factorilor responsabili, președinte, guvern, parlament, C.S.A.T., că noi producem și furnizăm securitate, te cuprinde greața pentru așa ifose. Mare noroc pe capul nostru că ONU (Consiliul de Securitate) n-a dat mandat pentru invazia terestră a Libiei. Ce ne făceam dacă ni se cereau 2000 de soldați și ofițeri? Cu ce-i echipam, cu ce-i înarmam, cu ce-i deplasam? Avioane de luptă nu avem, dar parcă tancuri sunt? Nu-i nimic dacă nu avem toate acestea; bine că avem ofițeri superiori, generali, pe puțin un batalion, deoarece sunt mult mai ușor de făcut, la presă, stele, decât să faci oricare altă armă sau muniție. Avem și o procedură de avansare care se aplică încă din vremea lui Moș Teacă, la sfârșitul secolului al XIX-lea: comisia studia dosarul cu cererea solicitantului, apoi șeful dădea citire unui scurt raport în care se arăta obligatoriu că „oficeriu este bunu, harnașamentul în regulă, cărți nu citește, dar le joacă, deci merită să fie înaintatu.” Din toate câte le-a spus președintele la televiziunea mogulului, este de reținut că, fără să se arate deosebit de îngrijorat (le-am spus eu!) că s-ar putea pierde majoritatea în Parlament, el își ia mâna de pe capul lui Boc, care va trebui înlocuit cu un tehnocrat. Nu-i greu de înțeles că avem războiul nostru, intern, care ne macină toate energiile. Ce ne mai trebuie un război în Libia, care ne era datoare cu niște zeci sau sute de milioane? Îi vom vedea, așa cum i-am văzut pe cei din Irak.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: