Norocoși

Deși expresia a devenit comună, mi se pare a fi cea mai potrivită acum: m-am simțit onorat la chemarea doamnei profesoare Rodica Belța de a semna în volumul pe care l-a pregătit pentru cei 150 de ani de existență a distinsului nostru liceu – „Ștefan cel Mare”. După cum onorantă a fost și convingerea fostei noastre profesoare de franceză că subiectul textului nu putea fi decât Doamna de română – profesoara Iulia Leo Miza. Nu am cercetat motivul pentru care aveam subiect „prestabilit”, dar recunosc cu toată sinceritatea că nici nu mi-aș fi ales altul: pentru viața mea, exigenta profesoară de română Iulia Leo Miza – și mai devreme profesorul de română Liviu Prorocu, de la Zvoriștea, iar mai târziu carismaticul universitar Mihail Iordache – a stabilit traiectoria. Cât de sus, cât de jos s-au raportat reperele acesteia la așteptările dumneaei, e o altă problemă. Însă dacă zborul s-a săvârșit către „umanioare”, i se datorează în cea mai mare măsură.

 

Dar ceea ce este extraordinar pentru construirea interioară a celui care semnează aceste rânduri este șansa de a fi urmat liceul și de a-i fi fost elev imediat după dezghețul de după 1964, când remarcabila extragere națională din smârcul proletcultist deschisese porți, de neimaginat până atunci, către adevăruri doar șoptite sau pur și simplu nespuse (deși încă cu destule și vaste ascunzișuri): istorie adevărată, știință adevărată (fără Miciurin…), literatură adevărată… O destindere (evidentă mai târziu pentru noi, elevii, evidentă deci atunci când cultul personalității reinventa vremurile de până în 1964) remarcabilă a profesorilor a făcut comunicarea cu ei extrem de fertilă, mai ales la „umanioare”, unde se spuneau deja alte povești (ignorate, bine ascunse, huiduite până atunci) decât cele inventate de pigmeii proletcultiști. Ce lecții despre Eminescu făcea Iulia Leo Miza! Despre Blaga, despre Arghezi, despre Barbu, despre Botta… „Norocoșilor!”, a exclamat odată, în cenaclul nostru, un alt corifeu al liceului, profesorul Ioan Ștefănescu. Doamna Leo Miza s-a sădit atât de adânc în sufletele unora dintre noi, rămâne în amintirea atât de multora, încât, chiar dacă ne-a părăsit, chipul ei excede moartea. Măcar până noi înșine…