Demnitate pe cont propriu

Uneori trebuie să-ți faci socotelile și să vezi ce ai avut și ce ai pierdut. Mi se reproșează adesea că de la o vreme scriu doar despre bătrâni, copii amărâți și bolnavi năpăstuiți și că toate astea nu prezintă niciun interes pentru nimeni. Aș vrea să scriu despre un scandal monstruos care să crească interesul cititorilor de peste mări și țări și să mărească tirajul ziarelor.

 

Aș vrea să fiu un ziarist cu ochelari fumurii, vorbăreț nevoie mare, incisiv și pus pe harță, aș vrea să investighez marea și stelele, să fiu stăpâna tuturor secretelor din cer și de pe pământ. N-am cum să fiu. Nu sunt destinată să fiu. Rup cuvintele în bucăți și le storc pentru a-mi vindeca rănile. Trenul în care m-am urcat în urmă cu ani mi-a adus ghinioane și prieteni care au râs în barbă de speranțele mele. Trenul acela nu era pentru mine. Nu, nu era. Acum sunt pe cont propriu. Îmi număr morții, îmi număr toate ratările, lacrimile, diminețile în care aș vrea să mor, diminețile în care speranța se ivește parșivă. Am iubit cu disperare o mască, am așteptat cu nebunie un cuvânt de îmbărbătare. La sicriul mamei mele am jurat să scriu fără încetare. M-am decis că numai așa mă voi salva. I-am promis că voi împărtăși oamenilor din căderile mele pentru că doar astfel ea, mama mea, va trăi prin mine însămi. Iar mama mea era blândă și bună. Credea în demnitatea umană. Trag linia și fac socoteală. Sunt singură. Am ratat trenul care mi-ar fi putut oferi notorietatea. Sunt liberă să gândesc sau cel puțin atât mi-a mai rămas. În această țară, în care abia de se mai ivește soarele, voi mai credeți în demnitatea umană? Mai sunteți stăpânii tainelor voastre ori vi s-a luat totul? Pentru că, dragii mei, niciodată nu se știe cine pe cine abandonează, niciodată nu se știe cine va fi mai bolnav și urât de lume la bătrânețe. Așezați-vă puțin și cugetați, rămâneți stăpânii tainelor voastre. Căci Domnul Dumnezeu ne miluiește pe noi, păcătoșii…