Despre limba română și educație în manuscrisele lui Eminescu

În „Opere” volumul XV sunt cuprinse textele din caietele manuscrise ale lui Mihai Eminescu, texte grupate în două mari secțiuni: „Fragmentarium” și „Addenda”. La rândul ei, secțiunea „Fragmentarium”, coordonată de acad. Dimitrie Vatamaniuc, are alte trei secțiuni și anume: l. Texte originale, II. Note de curs. Note de lectură. Excerpte și III. Transcrieri.

 

Mihai Eminescu, întemeietor al limbii române moderne, a consemnat în manuscrisele sale mari adevăruri despre limba română: „Nu suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră”… și orice vorbă românească „este însăși floarea sufletului etnic al românului…”. Urmărind procesele vieții, Poetul observă că orice moment al înaintării în viață înseamnă și înaintarea spre moarte, adevăr pe care l-a concentrat astfel: „Viața e germenul morții – moartea e germenul vieții”. La disciplina gnoseologie sunt consemnate interesante reflecții privind raportul dintre inteligența și experiența oamenilor, raport cu mare valoare practică. Aici, Poetul vine cu o comparație lămuritoare: raportul dintre râu și moară și raportul dintre vapor și mașina de vapor. Este greu de spus că apa este cauza morii sau că moara este cauza apei. Asemănător și în cazul raportului dintre vapor și mașina sa. Poetul înclină să vorbească despre construcția mecanică a morii care dă o „însemnătate specială, deosebită, complicată a puterii simple a apei”, după cum „mașina de vapor dă o însemnătate complicată și plină de intenții puterii cumplit de simple a aburului”. Mihai Eminescu ajunge la concluzia că „natura nu este decât un singur lucru, simplu și deosebit după grade – mișcarea”. Ceea ce aud oamenii este mișcare, ceea ce văd este mișcare, ceea ce ating este mișcare, ceea ce gustă e tot mișcare. Această mișcare „una ș-aceeași în universal întreg” se prezintă la om sub cinci forme deosebite, specifice celor cinci simțuri. Și toate aceste interiorizări ale lumii exterioare în organismul uman presupun o complexă activitate nervoasă superioară, cum ar spune un neurofiziolog. Cu alte cuvinte, este pus în valoare mecanismul nostru intelectual. Și tot aici înțelegem mai bine valoarea morală a activității intelectuale. „Un adevăr rămâne un adevăr”, iar dacă nu pricepem ceva e bine să nu încercăm a-i da o explicație falsă. „Și, dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem, decât să-i dăm o explicație falsă”. Orice prezentare falsă sau aproximativă a unei realități devine dăunătoare pentru viitoarea evoluție a faptelor de viață. Despre adevăr poetul spune că “e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”. Cunoașterea are și latura ei dureroasă. „Abia cu ocazia unei întâmplări dureroase omul se pătrunde ce adevărată fuse cutare regulă de viață”, moment din care experiența devine proprietate definitivă. La fel se întâmplă “c-o abstracțiune”, spune poetul. Nu cred că ar trebui să primim cu zâmbete întrebarea lui Mihai Eminescu privind gândirea umană: „Ce-ar gândi un om când i-ar adormi o jumătate din creieri și o jumătate nu?”. În textele pe care le-am parcurs am găsit și aprecieri asupra legilor minții noastre, texte deosebit de interesante și profunde. Și sufletul nostru are nevoie de experiență, iar Poetul ajunge la concluzia că „Sufletul trebuie tratat ca pământul, să i se dea ce-i trebuie spre a fi productiv, ideea ca sămânța”. Sunt deosebite consemnările privind lăuntricitatea oamenilor. În această privință rețin atenția doar asupra a trei învățăminte, în opinia noastră deosebit de importante pentru viața curentă: „Când te laudă lumea, ascult-o, numai lauda ce ți-o aduci singur n-o asculta”; „Morala e o negațiune. Să nu faci, să nu zici”; „Nimeni nu e mai lesne înșelat decât omul de bună-credință”. În publicistica sa, Mihai Eminescu s-a ocupat deosebit de mult și cu autoritate de complexitatea problemelor de educație. Ca proces specific uman și de esență pentru om și societate, educația a fost definită de Poet drept… „O constantă deprindere la economie de puteri și la aplicarea lor pentru obiecte care merită să le cheltuim”. Educația, prin urmare, are ca scop formarea de „deprinderi” cu rolul de a realiza „economie de puteri”, adică formarea-dezvoltarea de capacități necesare activității și vieții oamenilor ca ființe sociale. În complexitatea și mulțimea problemelor din sfera educației, Eminescu s-a concentrat asupra câtorva laturi esențiale și astăzi, deosebit de importante pentru fenomenul educațional. În caietele cu texte manuscrise găsim și raportul dintre memorie și judecată, un raport de temelie în formarea intelectuală și morală a copiilor în școală. La temelia activității de învățare, Eminescu punea, mai cu seamă în perioada cât a lucrat ca revizor școlar, înțelegerea realității prezentate în lecții, teme și manualele școlare. „Nu vei da copilului să opereze decât cu lucruri pe care le-a înțeles pe deplin. La științele ce se memorează, cartea-i tot, pedagogul nimic. La științele… care cer dezvoltarea judecății copilului, cartea trebuie alungată din școală ca un ce periculos, căci pedagogul e-aicea tot”. Elevii trebuie să fie puși „…să cugete singuri și să rezolve problemele de matematică, de geometrie, de fizică, de limba latină sau greacă” și pe această cale să fie determinați să învețe prin efort propriu. S-a ocupat și de aplicarea în școli a principiului intuitivității și a metodelor intuitive care asigură un învățământ bine așezat și cu rezultate în instruirea copiilor. Învățarea și prețuirea limbii române sunt îndatoriri ale școlii în procesul de creștere și formare a copiilor. Astăzi, când o mulțime de cuvinte străine năvălesc în limba română, când a devenit o modă de a folosi cuvinte străine chiar și de cei care nu le cunosc sensul și când denumiri de magazine, prăvălii, întreprinderi ori SRL-uri, ba chiar și nume proprii ori abrevieri ciudate sunt tot mai frecvente, nevoia învățării, prețuirii și apărării limbii române au devenit reale priorități, nu numai ale școlii. Iată că adevărurile spuse și promovate în timpul vieții de Poetul Național și pe care le găsim acum în „Opere”, volumul XV, ca texte manuscrise, sunt deosebit de actuale și impun o atitudine activă și demnă din partea tuturor românilor. Identitatea, specificul național și respectiv apartenența noastră la românism se asigură și prin păstrarea bogăției și a frumuseții limbii române. Acest mare adevăr, dar mai cu seamă important, se cuvine să-l avem în vedere și să-l respectăm permanent și nu numai în declarații sau la aniversări.