Icoana ca teologie a frumuseții…

Sub semnul unui adagiu celebru – dăruind vei dobândi – expoziția părintelui Emilian Gavrilean de la Gura Humorului a beneficiat de un numeros public, elevat și generos, astfel încât evenimentul a devenit un necesar preambul la zilele Sărbătorilor de Crăciun.

 

Biblioteca I.G. Sbierea a atras artiști, clerici, public divers și de toate vârstele. Expoziția preotului Emilian Gavrilean a vrut și a reușit să fie asemenea unei slujbe oficiate de ierarhi în pridvorul luminos al unei mânăstiri bucovinene. Discuțiile despre icoane, prezența lor și a pictorului preot, a confraților săi, au omagiat sentimentul nostru creștin de a comunica prin icoană bucuria nașterii Domnului Isus Cristos și ale minunatelor sale fapte. Emoția, evlavia, cântecele elevilor de la seminar, înțelepciunea preoților tineri de la Arhiepiscopia suceveană au creat o atmosferă eterată prin slavă și sfioasă, prin gestul de a privi icoana ca pe un intermediar între noi și Dumnezeu. Nota înaltă de sfiiciune și grijă față de cuvântul sfințit prin adevăr au conferit ceremoniei dimensiunea unui veritabil ritual. În planul evocării marilor nume care s-au înveșnicit prin lucrarea icoanei, amintindu-ne de primele semne creștine, de întâile icoane ale Sfântului Luca, patronul pictorilor, trimiterile la comorile iconografice ale Athosului, la grotele primilor creștini din Capadochia, la pictorii Renașterii italiene, când unii dintre ei pictau Răstigniri și pe fața lor curgeau lacrimile bucuriei și sfințeniei, au generat o tensiune emoțională ca și cum un vechi patriarh ar fi oficiat în fața poporului smerit. Atmosfera avea înălțimea unei rugăciuni și sfiala unei mărturisiri. Părintele Emilian, om dăruit slujirii altarelor sfinte într-o ctitorie domnească, a prezentat câteva bune zeci de icoane unde, respectând canoanele ortodoxe, s-a exprimat pe sine în dimensiunea sa spirituală, unde am identificat darul și harul unui om al smereniei față de cele sfinte și mărturisitor prin icoane a adâncii sale credințe. Nu întâmplător, alături de minunatele sale icoane, realizate după bunele erminii bizantine, aduc un plus de adevăr prin tonurile cromatice eterate ca o boare și profunde prin semnificația adâncă, gravă, a simbolurilor. Părintele Emilian s-a însoțit în acest proiect de marii specialiști români și străini care și-au dedicat viața studiilor sistematice asupra icoanelor, în vitrine fiind expuse cărțile esențiale ale domeniului. Corina Nicolescu, Vasile Vetișanu, Vasile Drăguț, dar și alți istorici de artă români sau străini, agrementează pentru specialiști sau enoriași o propunere de o lectură permanentă asupra locului icoanelor în biserici sau în intimitatea singurătății noastre. Părintele Emilian Gavrilean, descins din familia unor notorii creatori de artă, ne-a impresionat prin suavitatea culorilor alese și a sugerat diafanitatea materiei care tinde să devină spirit. Atingerea pensonului peste grundul fin al lemnului are dulceața mierii și sacralitatea simbolului îngemănat, generator de revelații și armonie. Ideea armoniei nu exclude expresia ascetică, trimiterile la canoanele bizantine ca sugestie a îndelungatei tradiții românești a icoanei. Aici facem racordul și cu icoanele pe sticlă din Ardeal sau cu litografiile cu tematică religioasă. Naivitatea unor exprimări din timpurile vechi devoalează profunzimea trăirii creștine la români, peșterile din Dobrogea fiind valori ale patrimoniului național. Am amintit de amprenta personală a iconarului Emilian Gavrilean care, asemeni altora, se înfiorau până la tragic atunci când pictau icoane după posturi prelungite. Trecerea de la material la spiritual se realiza prin sublimul sacrificiului cristic în favoarea mântuirii creștine. Înalta sa culturalitate, capacitatea de a face din icoană un reper moral și estetic ne asigură de faptul că tot ceea ce este frumos îi place și lui Dumnezeu și Dumnezeului din fiecare din noi. Atmosfera spiritualizată prin confesiunea tăcută a fiecărui privitor făcea ca în intervalul dintre noi și Dumnezeu să se audă distinct cântecul heruvimilor, serafimilor, îngerilor. Andrei Pleșu are dreptate când vorbește despre existența intervalului, a spațiului dintre noi și Dumnezeu, despre cei care vor deveni cetățeni ai Raiului. În contextul expozițional, apariția unei instalații, cum numim mai modern, asocierea dintre lucruri care dobândesc în context alte identități, avertizează asupra faptului că excesul de comunicare sfârșește în dispariția comunicării. Turpitudinea cvasigeneralizată, alunecarea multora dintre noi către abisurile derizoriului, avertizează că ieșirea din tradiție, închinarea la idolii falși ai modernității, lucrează împotriva naturii divine a Omului. Un om mai sărac, deși știe totul despre nimic. Evenimentul de la Suceava permite interpretări multiple, dar nu poate evita adevărul că noi, românii, ne-am născut creștini și așa vom rămâne în vecii vecilor. Părintele Emilian ne-a invitat la un exercițiu de identificare, unde spiritualitatea trebuie să rămână în plan religios, moral și estetic o triadă ce va susține cupola frumuseții divine…