Dacă nu te oratoriseai, înțelept rămâneai

Un careva – neajuns, cu toate sforțările sale și ale adunaților săi – nici Cineva (cât de cât) și nici Ceva (pe ici, pe colo) și-a deschis gura pe sonor. O are mare, așa că nu-i trebuie portavoce. Și-o proptește în microfoane, așa că poate să mănânce orice, nu-i miroase a usturoi. Și nu depune niciun efort (cu restul capului) să transforme oratoria în oratoriseală.

 

Nu știm dacă, din imprudență, o fi auzit despre filosoful care a spus că vorba i-a fost dată omului ca să își ascundă gândurile, dar ne-a convins că la el dotarea s-a făcut cu alt scop: să ne arate că nu le are. Așadar, specimenul își dă drumul și scoate panglicuțe. Unele, e drept, colorate atrăgător, de luat ochii și de încântat perplecșii. Nu mai contează că nu sunt de la el și că le-a ciugulit de pe unde le-a găsit lepădate, asta e altă mâță în altă traistă și altă brânză în alt burduf (dar tot canin). Însă le folosește curgător, de parcă le-ar și crede. Că nici nu mai distingi: face pe prostul, sau chiar este? Pentru că avem atât de mulți (și deși, și în față) care se cred deștepți, încât se vede limpede cât de mulți proști avem. Un mărunt – de la plămădirea sa, dar și de la importanța pe care și-o ia singur și nu i-o dă nimeni – e mai precaut, le învață pe dinafară și le turuie, repetându-le de fiecare dată în altă tonalitate, să le credem noi prospătură. Cine a sperat că omulețul va crește, pornind de la teoria că orice cap e ca un vas care se umple încet și cu răbdare, omite că al unora are diverse crăpături. Tare în greabăn și rătăcit printre cifre, nesemnificativul s-a visat recitând tabla înmulțirii, ceea ce demonstrează că e mult mai deștept când doarme. Dacă se va trezi vreodată, accident nu ușor, va arăta buimăciților că lipsa (aparent întâmplătoare) a ideilor este la el prezență (într-adevăr permanentă). Un înalt – și de la natură, dar și din regretabile (și înde-lung regretate) confuzii electorale – s-a trezit oarece. Mira-colul îi impune – crede el – să scoată păreri. Despre orice. Oricând. Oricum. Oriunde. Și le scoate: din ce-a auzit pe la organizația sa de bază când nu l-a toropit plictisul ideologic, din spusele altora, din almanahuri de duzină, din umorul mahalalelor, din folclorul copiilor neieșiți din elementară, uneori – rar și căznit – de sub pălărie. Le gustă de unul singur, râde de unul singur după ce le-a rostit și e încântat de el însuși ca un polițist căruia îi spui bancuri cu milițieni și el admiră răbdarea cu care aștepți să le priceapă. În felul acesta au încolțit, au prins rădăcini, s-au ramificat și au înfrunzit colateral, iscând floricele de stil ciudat mirositoare și flori neîmplinite în fruct, palvragiii de partid și de stat.