Am deschis-o și, deodată, figura dumneavoastră luminoasă, încărcată de noblețe, bunătate și blândețe mi-a apărut în fața ochilor minții. Întotdeauna v-am admirat și respectat pentru tot ceea ce reprezentați atât pentru învățământul fălticenean, cât și pentru oraș. I-ați fost dascăl fiului meu, care se mândrea cu lucrul acesta și cu respectul pe care vi-l purta. Cartea mi-a indus o stare de reverie, de alunecare în trecut, de plutire printre amintiri. Și cum ar fi putut fi altfel, cunoscându-i pe toți cei pe care i-ați adunat mănunchi, într-un rug veșnic aprins, și, cu mărinimia care vă caracterizează, i-ați învăluit într-o aură luminoasă binemeritată! Pe cei care ne-au părăsit demult i-am cunoscut din cărțile de școală, dar și pășind pe străzile sau în locașurile de cultură ce le poartă numele. Pe domnul Vasile Ciurea l-am cunoscut copil fiind și locuind pe aceeași stradă. La Sărbătorile de iarnă mergeam cu uratul și colindatul pe sub ferestrele luminate ale casei Ciurea și priveam fascinați bradul mare, împodobit strălucitor. Stimată doamnă profesoară, vă mulțumesc pentru că printre aceste personalități am regăsit câțiva dintre profesorii mei din vremea liceului. Deși eu nu am fost eleva Liceului „Nicu Gane” – pe vremea aceea era numai liceu de băieți –, am avut totuși norocul să îi am profesori. Cel care ne-a învățat să vorbim corect limba noastră strămoșească, să îi folosim nuanțele și valențele, a fost minunatul domn profesor Vasile Popa. Îl văd, parcă aievea, sobru, emanând calm și stăpânire de sine. Cu modul dumnealui elevat de predare ne cucerea într-atât pe noi, adolescentele de 15-16 ani, încât, uneori, parcă pluteam undeva între cer și pământ, căutându-l pe „Luceafărul” lui Eminescu. Atunci domnul profesor ne readucea pe pământ exclamând: ”Cască fetițele de le trosnesc fălcuțele!”. Ne reveneam rușinate, cu obrajii în flăcări și capete plecate. Cum să uiți așa ceva!? Ne-a mai învățat să ne iubim limba strămoșească și să o păstrăm întreagă, neștirbită, pentru urmașii noștri. Va mulțumesc, domnule profesor Vasile Popa, pentru tot ce mi-ați dăruit mie și atâtor alți falticeneni! Minunată doamnă profesoară, vă sunt recunoscătoare că mi l-ați readus în memorie și pe domnul profesor Aurel George Stino, care locuia pe strada paralelă cu strada mea și a cărui soție, prof. Virginia Stino, mi-a fost dirigintă în toți anii de liceu. Iată, de curând și-a aniversat împlinirea venerabilei vârste de 105 ani. La mulți ani și multă sănătate doamnă dirigintă! Domnul prof. A. G. Stino ne-a condus pe cărarea limbii lui Voltaire, Balzac, La Fontaine ș.a. Mereu jovial și elegant, intra în clasă cu un zâmbet și o glumă, ceea ce ne dădea speranța că vom trece cu bine și de acea oră care ne punea la grea încercare cu superficialitatea noastră în a învăța temeinic folosirea corectă a accentelor care dau atâta sens limbii franceze. Dar domnul profesor avea îngăduință pentru junețea noastră cam rebelă… De câte ori trec pe lângă „Grădina liniștii”, și o fac destul de des, îmi amintesc de acele ore în care dumnealui îmi pronunța numele în franceză și mă mustra blând pentru obiceiul meu de a le „sufla” colegelor. Îmi cer scuze și vă mulțumesc, domnule profesor! Ce bucurie, dar și ce tristețe mi-a adus vederea chipului domnișoarei profesoare Maria Balan, nu veți ști niciodată, stimată doamnă profesoară. Bucurie pentru că domnia să a fost o icoană de eleganță și blândețe pentru noi, elevele avide de a cunoaște cât mai multe despre viață și despre orice. Parcă o văd pe domnișoara profesoară intrând în clasă, purtând catalogul sub braț, pășind elegant și calm, privindu-ne cu inimitabilu-i zâmbet ușor malițios. Cred că nu îi era tocmai ușor să întâlnească cele 40 de perechi de ochi a căror privire cercetătoare o măsurau de la coafură impecabilă până la picioarele ce purtau cei mai fini ciorapi și cele mai elegante încălțări. Pentru noi, tinere adolescente, obligate să pășim mai devreme în viață, adică la vârstă de 17 ani, domnișoara reprezenta un bun model, și chiar aveam nevoie de un astfel de model de ținută și de comportament elegant. Uneori, pentru a ne atrage atenția asupra unor gesturi sau comportamente nu tocmai potrivite, folosea o ironie atât de fină încât nu ne leza amorul propriu, dar ne ținea atenția trează. Ce încântare simțeam atunci când, odată cu nota trecută în carnetul de elev, domnișoara adaugă câte o remarcă: ”ai degete flexibile; ce păr minunat ai; ce ochi frumoși…”. Aceste remarci ne determinau să ne analizăm, să devenim conștiente de noi însene, ne dezvoltau simțul pentru frumos. De aceea o admiram și o îndrăgeam, așteptând cu nerăbdare ora următoare. Nu voi uita niciodată cu câtă gingășie a știut să mă consoleze și să mă îmbărbăteze atunci când viața m-a lovit crunt, în plină tinerețe. Cu tristețe îi mulțumesc dincolo de mormânt. O voi păstra mereu în amintire ca pe o nobilă ființă dispărută prea curând dintre noi, secerată de o boală nemiloasă. Le-am cunoscut și pe celelalte personalități cuprinse în carte, chiar dacă nu le-am fost elevă, dar am avut cinstea să fim contemporani. Dumnezeu să îi odihnească în pace, iar gândurile noastre bune și neuitarea să îi însoțească mereu”. Stimată și minunată doamnă profesoară Mioara Gafencu, vă mulțumesc încă o dată pentru darul dumneavoastră și vă rog să aveți îngăduință pentru că m-am lăsat purtată de amintiri. Dar așa îi percepeam noi pe cei ce ne-au fost dascăli și ne-au dăruit din cunoașterea și înțelepciunea dumnealor, încercând să ne pregătească pentru viață. Vă mai rog să îmi permiteți să le mulțumesc și tuturor colegilor dumneavoastră care trudesc în învățământul fălticenean întru educarea urmașilor noștri. Le doresc multă sănătate, cu bucuria împlinirii în toate și să aibă dragoste pentru învățăceii dumnealor! Iar dumneavoastră, mare doamnă, vă doresc să rămâneți așa cum sunteți, alături de cei dragi sufletului dumneavoastră, iar harul mânuirii condeiului să nu vă părăsească niciodată! La mulți ani! Cu stimă, din suflet, din drag, COCA MARIA UDIȘTEANU
Stimată doamnă profesoară Mioara Gafencu Cum aș putea să vă mulțumesc, stimată doamnă profesoară, pentru darul minunat pe care mi l-ați făcut chiar în seara de Crăciun și care mi-a trezit atâtea amintiri emoționante despre alte timpuri și alte chipuri…? Am cuprins în mâini cartea „Rememorări Luminoase” – ce titlu minunat! –, iar ochii mi s-au umplut de lacrimile recunoștinței că mi-ați oferit bucuria de a o citi și mângâia cu privirea.
Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!
Comentarii