Cronică literară

Mărturisiri confidențiale

Nu întâmplător Maria-Elena Cușnir își intitulează cartea sa de însemnări (de fapt, frânturi de jurnal “ivit” în ultimii ani), Dialog cu umbra mea, mărturisiri (Editura Opera Magna, Iași, 2010), dat fiind faptul că autoarea e obsedată de neliniștile ce o urmăresc și de care nu se poate apăra decât prin mărturisiri (mai mult sau mai puțin) dorite.
 

Senzația este aceea de dezvăluire intenționată sau voită ce amintește de poezia sa, în fond o altă formă de sinceritate autobiografică. De altfel, ceea ce conferă substanță acestor note de dată recentă rămâne deschiderea duioasă spre interioritatea autoarei. Chiar dacă notele abrupte, necruțătoare nu lipsesc, aceasta dă textului în cauză autenticitatea mizată (intenționată). Multe dintre mărturisirile la care ne referim sunt determinate de peregrinările voite pe care Maria-Elena Cușnir le realizează programatic în zonele sale preferate. Acestea pot fi localizate fie în orașul în care trăiește, în zonele natale ori pe plaiurile călătoriilor de vacanță: “Voi zăbovi mai mult pe străzile Sucevei, căutând locuri liniștite, emanând tihnă”, zice scriitoarea. Numai că “Orașul e sufocat de câini vagabonzi, de gunoaie”. De altfel, Maria-Elena Cușnir nu se ferește să declare: “Îmi place singurătatea, iubesc clipele când pot spune «Nu vreau nimic»”. Aceste peregrinări solitare (notate cu migală de vechi condeier) pun în evidență atât starea psihică a scriitoarei, fundalul pe care acestea se realizează, cât și motivația respectivă: “Vreau să rămân omul liber, stăpân pe viața mea, să mângâi primii ghiocei, primele viorele, să mă bucur de fiecare răsărit de soare, să mă înalț peste nimicuri și seismele zilnice ale vieții”. Cum se vede, aceasta – trebuie s-o spunem – pare (vrea să fie) nota dominantă a însemnărilor la care ne referim: “Nu am renunțat la «ora de respirație» și am ieșit pe același traseu…”; caracteristicile reținute nu fac decât să o plaseze pe Maria-Elena Cușnir într-un teritoriu liric abandonat (sau ocolit) astăzi de cei ce mai acceptă să abordeze tipul respectiv de confesiuni. Nu întâmplător, Adrian Dinu Rachieru, cel care îi prefațează jurnalul, notează: “Invadată de amintiri, dialogând cu Umbra, trăind prin ceața anilor – cu sinceritate netrucată – bucuria lor curată, autoarea se livrează fără rest în Jurnalul pe care, iată, îl putem citi acum…” De altfel, Maria-Elena Cușnir precizează la un moment dat: “Prezentul nostru zace în amintire”, ceea ce și explică predilecția sa pentru meditație, așadar pentru o privire minuțioasă și plină de semnificații asupra realității din jur: “…mă simt eliberată de propriile slăbiciuni pe potecile singuratice ale pădurii, departe de putreziciunea inerției” sau și mai direct, și mai exact: “Mă simt bine departe de revărsarea și clocotele tumultuoase ale orașului…” Maria-Elena Cușnir nu pierde din vedere perpetua retragere din freamătul de fiecare moment al actualității, această reculegere în urma contactului brutal cu realitatea, ceea ce nu poate fi categorisit decât ca o melancolică formă de izolare și de protest față de ofertele timpului prezent: “…trăiești cu gândul sau mai degrabă spaima că viața se va sfârși în curând”. “Nu mai ești exuberant, așa cum sunt cei care vin în urma noastră, luându-ne locul și crezând că descoperirile lor suntepocale. În fond erau descoperirile noastre”. Distanțarea de prezent, de ceea ce se întâmplă astăzi nu va produce sau nu va isca decât asemenea considerații conclusive: “Mi-e cu neputință să văd lumină în această lume”. De unde și permanenta întoarcere sau trimitere spre ceea ce se întâmplă în alte zone ale Terrei. De aici și concluzia paralizantă: “Paradisul vieții s-a destrămat. Criza lovește din plin”. Pentru ca o asemenea trimitere spre orașul în care trăiești să rămână definitorie, să închidă toate rămășițele de lumină salvatoare: “Dintr-un târg cu oameni pașnici, ospitalieri, Suceava nu mai cuprinde stelele și parcă și-a tras zăvorul. Hotarul dintre viața trepidantă și poezie s-a șters ca și cum nici n-ar fi existat vreodată”. Orice comentariu (la considerațiile menționate) ar fi inutil. De unde și graba de a trage linia decisivă: oare mai e nevoie de adăugat altceva?

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!