Biserica și comunismul (III)

De la început trebuie subliniat că legislația referitoare la Biserică suferă de o mare scădere. Cercetarea documentelor oficiale, respectiv a colecției Monitorului Oficial în perioada ce face obiectul cercetării noastre, relevă că actele normative cu incidență directă și referire clară la Biserică sunt foarte puține. S-au identificat, prin intermediul unui motor propriu de căutare, în interiorul unui program specializat în legislație (adică LEGIS), numai 6 (șase) acte legislative care să se adreseze în mod direct instituției Bisericii.
 

Evident, întâmplarea în sine nu ne-a descurajat ci, dimpotrivă, a stârnit o curiozitate deosebită. Urmarea a fost pe măsură, poate chiar peste așteptările noastre inițiale. De ce? Foarte simplu. Din experiența celor studiate anterior, cunoșteam deja foarte bine interesul pe care autoritățile comuniste l-au acordat domeniului religios. Apoi era cu desăvârșire exclus ca Biserica Ortodoxă Română în special și toate celelalte culte religioase să își conducă activitatea numai după câteva decrete și legi, dealtfel destul de generale. De partea cealaltă, nu puteau fi justificate represiunea pe care instituția în sine a suferit-o, nici numeroasele cazuri de opresiune particulară ce s-a abătut asupra unor membri ai grupărilor eclesiastice, indiferent de confesiune. Cadrul legislativ al desfășurării mișcărilor de eliminare a rezistenței anticomuniste a îmbrăcat, în alt sens, două „haine” total diferite. Întâi, unele din acțiunile represive s-au petrecut fără a avea în spate un suport legal. Ele erau, juridic vorbind, abuzive și nule de drept. Dar aceasta nu a fost o problemă nici pentru autoritățile statului, nici pentru cei care îndeplineau astfel de roluri. Adesea, simple ordine venite verbal erau suficiente pentru a distruge un om, un destin, o viață, o personalitate. Se mai pune de asemenea problema cunoscutelor ordine circulare, emise mai ales în perioada de început, ordine care puteau fi interpretate în mod diferit de cei cărora le erau adresate. De asemenea este necesar să fie luate în considerare sursele (adică persoanele) de la cere proveneau diferitele directive, influența lor, starea lor de moment în sferele cele mai înalte ale forurilor decizionale. Nu odată facțiuni adverse ale cercurilor puterii emiteau pretenții diametral opuse în aceeași problematică. Deși nu are o legătură directă cu Biserica, exemplificăm totuși un astfel de caz: „Lipsurile cele mai însemnate s-au observat în nerespectarea liniei politice de către unele Comitete Județene. În general, s-au putut observa unele tendințe de stângism chiar la unii dintre tovarășii delegați ai CC (…). În multe județe, delegații Partidului și Comisiile de preluare n-au dat timpul necesar moșierilor să-și ia lucrurile prevăzute în instrucțiuni, ci i-au silit într-un timp scurt să-și ia ce pot din lucruri și să plece” (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 91, f. 3). Se pot extrage nenumărate exemple de genul acesta, mai ales din stenogramele ședințelor CC al PMR, dar și din alte surse. Exemplificarea noastră vorbește însă de le sine. Evidențiem apoi că unele din aceste acțiuni s-au pus în aplicare prin încălcarea flagrantă a oricăror norme de legislație și justiție, chiar și a celor aflate în vigoare la data respectivă sau care fuseseră emise ori modificate de regimul muncitoresc revoluționar. Măsurile coercitive sau îngrăditoare au fost altfel strecurate printre prevederile multor acte legislative emise în epocă. Unele din ele nu au atins în mod direct niciuna din direcțiile amintite mai înainte, dar asta nu înseamnă că nu au avut un caracter îngrăditor, represiv la adresa întregii societăți românești. Represiunea devine în modul amintit un mecanism orientat împotriva întregii suflări românești, împotriva tuturor cetățenilor, care erau pasibili de a cădea sub incidența oricăruia din actele normative amintite. Societatea în ansamblul ei este asuprită tocmai de cei ce „luptă” împotriva „exploatatorilor”. Ținând seama de cele amintite mai sus, am considerat că este neapărat necesar ca în legislația represivă să fie incluse și documente care nu au decât tangență generală cu instituția Bisericii. În acest sens pot fi întâlnite și referințe la învățământ /educație, politică, economie, administrație etc. Biserica a fost o instituție fundamentală în istoria europeană în ansamblul său, iar în dezvoltarea societății românești a jucat un rol esențial, catalizator și efervescent deopotrivă. Procesul de „democratizare” a României s-a lovit de o piedică greu de depășit în relația cu Biserica, în special cu cea ortodoxă și cea catolică, cu cele două ramuri ale sale, romano și greco-orientală. Și celelalte culte, creștine sau nu, recunoscute ori nu, precum cultul baptist ori penticostal, cultul mozaic și cel musulman, au avut de înfruntat aceleași vicisitudini, fiecare în felul său. Credința religioasă de toate nuanțele și-a dat în felul acesta obolul său la instaurarea și dezvoltarea „societății socialiste multilateral-dezvoltate”. Constituția Republicii Populare Române este cel mai de seamă act normativ care intervine în desfășurarea vieții publice și private din România postbelică. El este adoptat în cadrul ședinței Marii Adunări Naționale din data de 13 aprilie 1948 și stipulează, la art. 1, că: „Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent și suveran”. Se remarcă într-o primă etapă modificarea esențială a numelui țării, care nu mai este „Regatul României”, ci „Republica Populară”. Monarhia este samavolnic înlocuită și se instaurează ceea ce se va numi ulterior „dictatura proletariatului”. În aceeași timp, se renunță la principiul separației puterilor în stat, principiu stipulat în Constituția din 1923. De această dată asistăm la concentrarea puterii într-un singur organism: Marea Adunare Națională. Aceasta avea atât puterea legislativă, fiind unic organ legislativ al RPR (cf. art. 38), dar și organ suprem al exercitării puterii (cf. art. 37) (Monitorul Oficial, partea I, nr. 87 bis / 13 aprilie 1948). Absolut toate celelalte pârghii ale puterii erau subordonate Marii Adunări Naționale. Atribuțiile ei erau, printre altele, alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale, formarea guvernului, modificarea Constituției, stabilirea numărului, numelui și atribuțiilor fiecărui minister în parte și tot ce ține de activitatea ministerială, inclusiv modificări de ordin organizatoric ori jurisdicțional ale acestora, alcătuirea și votarea bugetului statului, politica fiscală, stabilirea impozitelor, a cuantumului lor și a modului cum vor fi ele percepute, probleme legate de apărarea țării, declarațiile de război sau de încheiere a păcii, acordarea amnistiei (Ionescu-Gura, Nicoleta, Marea Adunare Națională-prima legislatură (1948-1952), în Analele Sighet 6, Buc, 1998, pp.53-83). Aparent, avem de a face doar cu o putere centralizată. În fapt, Marea Adunare Națională, condusă și controlată aproape în exclusivitate de Partidul Comunist, nu este altceva decât o marionetă prin care PCR își îndeplinește obiectivele în toate sferele de activitate și influență. În privința proprietății se stipulează de asemenea modificări importante, arătându-se că: „Bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicații ferate, rutiere, pe apă și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radioul aparțin statului ca bunuri comune poporului. Prin lege se vor stabili modalitățile de trecere în proprietatea statului a bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, se află în mâinile particulare” (Monitorul Oficial, nr. citat). Evident că nu puteau lipsi, pentru a da o tentă populară și „democratică” noii legi fundamentale, prevederi care să garanteze generos drepturi și libertăți civile fundamentale: – „proprietatea particulară și dreptul la moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială” (art. 8); – „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacă ritualul și practica lor nu sunt contrare Constituției, securității publice și bunelor moravuri. Nicio confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului, sub controlul Statului” (art. 27) (Idem, ibidem). În privința acestui ultim alineat citat, se poate observa foarte ușor că Bisericilor li se răpește dreptul de a întreține, deschide sau subvenționa orice fel de școli în afara celor de pregătire a personalului deservent cultului respectiv, dar și aceasta sub un control centralizat al noului stat. Însuși dreptul la o educație religioasă autentică, susținută prin școală, este încălcat în mod flagrant. Cu toată „libertatea de conștiință garantată de Stat”, tinerilor, în special, li se îngrădește dreptul de a alege dacă să-și formeze sau nu educația pe o bază religios-morală creștină. Și spunem creștină pentru că și la momentul respectiv marea masă a cetățenilor români erau de credință creștină și de confesiune ortodoxă. Biserica, la modul general, a fost supravegheată îndeaproape. Manifestările ostile la adresa Bisericii au îmbrăcat forme dintre cele mai diverse. Se pot identifica „cel puțin trei principii după care s-a definit ideologic poziția comuniștilor est-europeni în această perioadă. Ele reprezintă fațete ale gândirii politice staliniste. 1. Cuius regio, eius religio (sună cunoscut mai ales românilor transilvăneni, nu?); 2. Cine nu e cu noi e împotriva noastră; 3. Dezbină și stăpânește. Folosindu-se deodată sau pe rând de acestea, comuniștii au reușit să-și impună stăpânirea, mai întâi asupra teritoriilor, apoi să elimine cultele care puteau reprezenta un potențial pericol pentru noua ordine ce urma să fie instituită (a se vedea atitudinea față de Biserica greco-catolică) sau să le șantajeze pe cele rămase pentru a putea dobândi din parte lor o atitudine obedientă” (Tarau, Virgiliu, Democrațiile populare și atitudinea lor față de religie și Biserică în anul 1948, în Analele Sighet 6, Buc. 1998, p. 67). Modelul a fost, așa cum spuneam mai înainte, Uniunea Sovietică. Instalarea la putere a comuniștilor în Rusia crease foarte mari probleme le nivelul instituției religioase. Biserica Ortodoxă Rusă a dat în epocă mii de martiri pentru credință, iar din punct de vedere organizatoric a fost zguduită din străfunduri. Rezultatul a fost obținerea unei Biserici supuse statului sovietic, de care marii conducători ai Sovietelor s-au folosit după bunul lor plac. Cuvintele par dure, dar reflectă o realitate petrecută. Curentul „sergianismului” după model sovietic a avut și în unii reprezentanți ai BOR destui adepți și chiar propovăduitori. România a fost însă în esența sa un caz aparte, care se cerea tratat cu mult mai multă delicatețe. Departe de noi gândul de a afirma că Biserica a fost ocolită de necazuri și încercări ori că a fost aservită puterii comuniste. Martiriul Bisericii, ca „trup al lui Hristos”, a îmbrăcat însă în România forme diferite de ceea ce se întâmplase cu 3 decenii în urmă în Rusia sovietică. Aici din nou atragem atenția că avem în vedere nu doar Biserica Ortodoxă, ci și pe cea romano și greco-catolică, cultele protestante născute din Reformă și cultele neoprotestante care își desfășurau activitatea în România acelor timpuri. Preot paroh FLORIN HOSTIUC, Parohia „Sf. Gheorghe” (Mirăuți) Suceava

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: