PSD Suceava 2020

Iubire și înțelepciune de la Monahia Elena

Nu se poate să n-o fi văzut și ascultat pe maica Elena încă atunci, cu mulți ani în urmă, când am fost pentru prima dată la Voroneț. Însă acolo, în fața acelui miracol nepereche al creștinătății, făurit prin vrerea dumnezeiască de simpli și umili muritori, cuvintele măicuței muzeograf și ghid erudit, rostitoare la Sfânta Mănăstire Voroneț, se contopeau cu duhul luminii albastre din jur, cu azurul cerului pogorât parcă pe acea palmă de pământ ca să-i ridice și să-i purifice pe muritori de păcatele lumești.
 

Explicațiile ei veneau dintr-un tărâm de paradis, de mi se părea că însuși duhul sfânt cuvântă cu voce omenească. Eram numai privire, numai ochi – mari și înlăcrimați de bucuria pentru tot ce cuprindeam în lumina văzului. Eram prea înmărmurită în mirare, prea copleșită de revelația frumuseții care, într-adevăr, poate salva lumea, ca să-mi aplec urechea la explicațiile monahiei-ghid, să simt căldura cuvintelor ei, dar mai ales lumina ce-o iradia când ne vorbea despre comorile picturale ale Voronețului. Acum doi ani aveam s-o întâlnesc în lumea noastră, din care a plecat prin strădania de a duce o viață duhovnicească și a-și urma preocuparea de căpătâi – căutarea luminii. Dar și până a se strămuta în lumina pură a albastrului de Voroneț, ce cheamă la credință și împăcare, profesoara de limba și literatura română, care a fost monahia Elena Simionovici în viața laică, a semănat un sfert de veac în sufletele curate ale copiilor credința și semințele alese ale frumuseții limbii materne. Să fi rămas profesoară în școală, la sigur, își îndeplinea cu aceeași evlavie rostul de semănător al luminii. Însă ea era obsedată de căutarea limitei ideale, de iubirea fără de hotar, de cristalinul lacrimii care face rugăciunea să fie primitoare de har dumnezeiesc. Și, deși a lăsat această lume cu frământări deșarte, cu griji prea multe pentru binele trupului și prea puține pentru mântuirea sufletului, maica Elena n-a ars toate punțile. Ea revine pe tărâmurile tumultuoase din care a plecat, cu toate că stavrofora Irina Pântescu, sfătuitoarea ei de 20 de ani, care avea să-i devină stareță, spune că nu mănăstirea merge la oameni, ci oamenii trebuie să vină la mănăstire, fiecare găsindu-și cărăruia sa. Nu exclud că aș putea să greșesc în neștirea și ignoranța mea privind orânduirea vieții monahale, însă din cele două scurte întâlniri cu măicuța Elena, am rămas pătrunsă de sentimentul că ea n-a plecat la mănăstire pentru o totală izolare sau a-și tămădui răni sufletești. Monahia revine printre noi, oamenii laici, cu fărâma de cer picurată în albastrul Voronețului, cu dragostea frățească, devotamentul, sinceritatea și puterea de a ierta, cu bucuria pentru izbânzile aproapelui, cu voie bună în ascultare și pace în inimă – toate fiind învățate în comunitatea Sfintei ctitorii a lui Ștefan cel Mare și preluate de la căldura tainică a pietrei de pe mormântul Cuviosului Daniil Sihastrul, socotit de maica stareță adevăratul gospodar al Voronețului. Ni le-a împărtășit și nouă, românilor din Cernăuți, două toamne la rând, în preajma unei mari sărbători – Limba noastră cea română – întărindu-ne credința în puterea ziditoare a cuvântului matern. Maica Elena, alături de maica Gabriela, sosite cu prinos de carte, învăluite în aura protectoare a ctitoriilor voievodale din sudul Bucovinei, mi-au răsturnat închipuirea despre viața monahală numai ca renunțare la toate plăcerile vieții, ca o exclusivă existență ascetică – în veșminte negre și în deplin refugiu, în supușenie și umilință. Întâlnirea cu ele mi-a adus revelația (și nu numai mie) că e posibilă și o altfel de slujire și dăruire lui Hristos, că există sacrificii supreme în numele perpetuării valorilor spirituale ale neamului, înrădăcinării binelui și dragostei nelimitate de oameni, păstrării și înmulțirii comorilor create de îndepărtații noștri strămoși. N-am avut timp, cutezanță, dar ar fi fost și o lipsă de bun-simț să mă interesez cum a ajuns profesoara Elena Simionovici să îmbrace veșmintele aspre ale călugăriei. Răspunsul la această și alte întrebări l-am găsit în cărțile ce mi le-a dăruit cu generozitate, căci maica Elena mai este și o scriitoare distinctă, înzestrată cu har ales în înflorirea cuvintelor, cu un înalt grad de instruire și pătrunzătoare inteligență. Drumul ei spre mănăstire, chemarea la o viețuire austeră prin lepădare de zbuciumul lumesc sunt descrise cu impresionantă seninătate în paginile volumului „Pelerin în căutarea luminii”, din care, ca dintr-un fagure de miere, se revarsă mărturisirile despre cercetarea adevărului și căutarea limitei ideale a luminii. Solemnitatea sacră a ritualului călugăriei, trăirile și simțirile ei, precum și ale familiei sale le găsim în una dintre cele mai impresionante consemnări-întoarceri în timp din noua ei carte „Oameni la Sfânta Mănăstire Voroneț”, care întregește seria celorlalte cinci, editate până acum. În aceste cărți, pe care le recitesc în clipele când nu am lacrimi pentru rugăciune, intuiesc o reîntoarcere a monahiei Elena în lumea din care a plecat sau poate un semn că nu există zid de nepătruns dintre cele laice și cele sfinte și că tot lucrul îndreptat spre slava lui Dumnezeu trebuie făcut cu orice preț. Atunci divinul coboară la oameni ca să le dea putere pentru înălțare. Evocând momentele venirii la Voroneț a mamei sale (primul om care a îndreptat-o spre lumină, ferind-o cu rugăciunile ei de alunecări și eșecuri), autoarea descrie serviciul divin care i-a schimbat destinul, făcându-ne părtași la bucuria ei: „M-am răstignit de piatra rece, îmi auzeam tâmplele zvâcnind, ca de departe venea glasul Părintelui care mă întreba și mă încuraja pentru intrarea mea în noua lume, în care veneam de voie bună și cu voie bună. … Când deja eram aproape în strană, cu lumânarea aprinsă și veneau spre mine flori și lacrimi, încurajări și bucurii, am văzut și chipul Mamei. Se apropiase și ea cu o floare albă și mi-a șoptit abia auzit. Măicuța Domnului să te ocrotească și să te rogi și pentru… Mama!”. Cum a crescut-o măicuța, pentru care cea mai mare bucurie a fost munca bine făcută, cum a dus ea patruzeci de ani crucea văduviei, cum stăteau iernile copilașii în jurul ei admirându-i broderiile și ascultându-i poveștile, aflăm din „Mireasmă de albastru” – o cărticică numai bună de purtat la inimă, aidoma celor de rugăciuni. Parcurgând-o cu ochii și cu sufletul, m-am regăsit în lumina albastră a mamei mele. Mi-am recăpătat simțământul că rugăciunile ei mă ocrotesc de dincolo de moarte, iar regretele pierderii, durerea pentru viața ei trăită în prea dure suferințe, nemeritat sortite din fragedă copilărie, s-au conturat într-o luminoasă amintire. Vie mi-a reapărut și noaptea privegherii, ultima noapte la căpătâiul mamei, lângă chipul ei blând de pe care dispăruse umbra neagră a chinurilor îndurate înainte de a se muta la cele veșnice. Nestemate de înțelepciune, fructul copt al liniștii și resemnării am cules și din celelalte cărți ale monahiei Elena. Când mi se abat nori negri peste bucuria vieții (din senin sau din motive foarte întemeiate) repet până când ajung la calmul seninătății „Cum ți-s gândurile, așa ți-e și viața”, deși până a citi aceste cuvinte la maica Elena, credeam pe de-a-ndoaselea. „Să te rogi cu lacrimi… Lacrima este cea care umanizează rugăciunea. Lacrimile sunt «ape vii pentru suflet», care mângâie inima obosită de tristețe…” – încă o povață, deschizătoare de drumuri spre liniște și speranță nu numai pentru mine. Or, cred că nu sunt unica ființă pe acest pământ frământată de îndoieli, captivă incertitudinii, uneori împietrită în neputința de a slobozi lacrimile născătoare în suflet de bucuroase întristări. „Rugăciunea trebuie rostită cu lacrimi” – am luat ca învățătură de la maica Elena, alături de adevărul că „trupul vede prin ochi, iar sufletul prin minte”. În relațiile cu oamenii din preajmă, noi cei care scriem, ca și cei care își au menirea de a vorbi în fața lumii, așa cum o face zilnic rostitoarea de la Sfânta Mănăstire Voroneț, avem mereu ceva de învățat și e mare fericirea când întâlnim buni sfătuitori. În aceste zile, mai precis la 14 noiembrie, monahia Elena împlinește un frumos jubileu. Nu mi-i cunoscut cum e primită în comunitatea surorilor ei sărbătorirea unor asemenea date, însă, știind că a moștenit de la mama sa dărnicia, că dăruiește din toată inima, așteptând să i se întoarcă generozitatea doar în faptele bune ale celor care o ascultă sau o citesc, am spicuit aceste semințe de înțelepciune cu sincera dorință de a le transmite mai departe ca să rodească și să înflorească și în sufletele cititorilor noștri.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: