PSD Suceava 2020

Adrian Păunescu – Cronica unei morți anunțate

Aștept să treacă ziua a treia și să vorbim, voi și cu mine, despre o moarte care nu dovedește nimic. De fapt orice capac negru poartă în el o oglindă. Câte șanse am să nu mă găsesc pe mine în imaginea lui?
 

Aici a locuit și a creat poetul Adrian Păunescu, mi se pare că o să scrie pe colțul de bloc sau de casă a lui, așa cum i-au scris și lui Nichita – poate chiar la scara vecină sau aiurea, simbolic, lângă un chioșc unde se vând covrigi calzi diminețile. Pentru că poeții nu locuiesc niciunde și creează peste tot. Astăzi mergeam tristă pe Calea Victoriei. Astăzi nimeni nu câștigă nimic. Și florăresele frumoase, ca niște poeme vesele și nelalocul lor, strigau: Haideți la flori! Flori pentru Adrian. Cele mai triste și mai urâte flori din lume s-au vândut astăzi de la Universitate până la Academie. Și acum am să mă întorc la poezie. Nu știu dacă sufletul poate fi smuls de pe trup și închis în vitrine de nori, dacă poetul trebuie pălmuit pentru că are un trup și că trupul lui urmează treptele de carne ale trupului și îngenunchează ușor. A fost o dată ca niciodată un împărat în mijlocul unei împărății de pământ. Cei trei fii au plecat să se lupte pentru iubire și pentru alte jumătăți de împărății, iar el – tatăl – a rămas singur, cu un ochi plângând și altul zâmbind. Se numea Adrian, ferecase în numele lui cea mai frumoasă pasăre albastră. Împărăția lui era întinsă, oamenii tineri, femeile nemachiate și neobosite. Bărbații în general se judecau din când în când pentru câte-o chitară. Alte probleme nu se iviseră până atunci, și dușmanii se însuraseră și-și creșteau pe la graniți copiii. Totul era bine, și toți știau despre plânsul stâng și zâmbetul drept ale împăratului. Îi aduceau batiste și câte-o cană de vin fiert, dansau în fața lui, iar el le spăla întotdeauna picioarele obosite cu ultimele puteri ale dimineții. Într-o zi însă liniștea împărăției s-a lovit de un colț de piatră și a căzut sfărâmată. Împăratul Adrian a plecat să caute leac pentru ochii lui și nimeni n-a îndrăznit să-l însoțească. Nu-ți face probleme însă, și caii sunt morți și trăsura e moartă. O să se lase ajuns din urmă, ochii lui nu se vor vindeca niciodată. Îi va ascunde în pene de păun și nouă ni se va părea că-i vedem albaștri, liniștiți, poate un pic obosiți și apatici. Acesta este poetul, ca un soldat: viața lui personală e praf și pulbere. Iar moartea lui ne strânge pe toți într-un pumn cald, ne sărută scurt și ne fugărește înapoi pe la casele noastre.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: