Biserica și comunismul (II)

Spuneam într-un articol de luna trecută că sunt foarte greu de cuantificat suferințele cauzate de aplicarea doctrinei comuniste, dar mai ales modalitățile perfide, inumane, diabolice, inimaginabile pe care torționarii ce implementau „societatea oamenilor muncii”, cei ce „apărau” proletariatul le utilizau spre a „convinge” oponenții.

 

Pentru a înțelege, fie și doar formal, superficial oamenii, camarazii și luptătorii, de o parte și de alta, trebuie să facem cunoștință cu bazele ideologice ale comunismului. Ideologia comunistă își revendică originile în gândirea unor corifei bine cunoscuți astăzi datorita „publicității” făcute timp de aproape un secol de „ucenicii” lor. Ne referim desigur la Karl Marx și la Frederich Engels, la Lenin și la Stalin, în special, însă lista poate fi lungă și înțesată cu personaje exotice ori hilare, dar poate cuprinde și nume notorii ale culturii, artei, economiei ori gândirii europene și nu numai. Primul stat în care sistemul comunist prinde puternice rădăcini este vechea Rusie, zguduită, la începutul secolului al XX-lea, de Marea Revoluție Bolșevică din octombrie 1917. Regimul țarist tradițional este atacat și răsturnat de la putere de războinicii roșii. Comunismul nu mai rămâne doar un element „exotic” al gândirii omenești, ci capătă, prin forța Revoluției roșii, un cadru foarte palpabil. Lenin își arogă încă din 1917 statutul de „conducător” al „clasei muncitoare” în lupta împotriva „claselor exploatatoare” și își impune autoritatea asupra subordonaților săi prin măsuri de o forță nebănuită. Teroarea devine cuvânt de ordine în acțiunile comuniștilor, supuși adesea aproape orbește. Se impune o stare de asediu permanent, un fel de război continuu pentru înfăptuirea dezideratelor socialiste. Luările de ostatici, măsurile abuzive, arestările devin ceva la ordinea zilei. Principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră” capătă statut de lege. Propaganda revoluțio-nară este extrem de agresivă, se pune în mișcare un întreg sistem de convingere a populației asupra „binelui” comunist și socialist. Timp de mai mulți ani sistemul funcționează și își arată roadele prin toate transformările revoluționare pe care le suferă statul rus devenit sovietic. Cel de-al Doilea Război Mondial vine apoi ca o mănușă pentru tendințele expansioniste ale URSS, ajunsă între timp sub conducerea autoritară și despotică a lui Iosif Visarionovici Stalin. Satrapul însetat de putere sacrifică fără nicio remușcare nu numai oponenți, ci și aliați, batalioane și regimente întregi de soldați numai pentru a servi setei nemăsurate de putere a „conducătorului iubit”. În condițiile descrise anterior, nu mai este pentru nimeni o surpriză că privirile hămesite ale „tătucii” se îndreaptă tot mai insistent asupra Regatului României, aflat într-o situație strategică deosebit de delicată. Momentul insurecției armate din 23 august 1944 a fost de altfel îndeaproape pregătit și orchestrat de agenți ai sovietelor, strecurați cu abilitate în anii din urmă pe teritoriul României. Acțiunile de propagandă, după această dată, s-au înmulțit considerabil, căpătând tot mai multă forță. Faptul în sine este amplificat și de pătrunderea în sferele politice cele mai influente la acea dată a elementelor provenite din partidele de stânga și în special din PCR și FND. Așa cum arătam și cu altă ocazie, abilitatea politică a reprezentanților comuniști a fost perfectă. Luptând alături de cei ce doreau răsturnarea guvernului mareșalului Antonescu, ei umplu un gol pe eșichierul politic al vremii. Profitul imediat este imens, mai ales dacă ținem seama de numărul real de membri de partid, de trecutul tulbure al organizațiilor comuniste și socialiste din România, de teroarea la care fuseseră supuși cu numai câteva luni în urmă și de aspectul că abia ieșiseră din starea de ilegalitate. Pentru o înțelegere a fenomenului comunist în ansamblul său este neapărat nevoie ca studiul să pornească de la bazele ideologice, dar și de la analizarea mecanismelor represive, ce nu sunt altceva decât punerea în practică a sistemului în esența sa. Directivele, structurile organizatorice, structurile de impunere a puterii, precum și toate mecanismele decizionale și de aplicare trebuiesc analizate cu maximă atenție. „Forța poporului” își trage sevele din ura de clasa, în dorința de exterminare fizică sau psihică a tuturor dușmanilor. Ambalajul frumos al binelui socialist s-a rupt ușor, lăsând să se vadă toate grozăviile acestui sistem barbar și inuman. Și totuși, comunismul a rezistat până astăzi, chiar izolat, și suscită în continuare aprigi dispute. „Omul nou” creat de ideologia comunistă depărtează esențial de orice formă de bine moral, rămânând cu o etică searbăda, exterioară. Revenind la ideologie, aceasta s-a concretizat și în măsurile legislative care s-au luat în epocă pentru a veni în sprijinul tuturor acțiunilor pe care autoritățile comuniste instaurate în România după 6 martie 1945 le-au promovat. Așa cum am văzut mai sus, Biserica, drept reprezentantă a religiei, este privită din perspectivă strict ideologică drept un adversar de temut. De aceea discreditarea sau subjugarea erau privite ca modalități mai sigure de supraveghere, de ținere sub control. În reali-zarea scopurilor amintite, era nevoie ca să fie revizuit și adaptat cadrul legislativ moștenit din guvernările anterioare. În trecutul apropiat sau mai îndepărtat, statul, într-o bună tradiție, colaborase și sprijinise Biserica. Instituția eclesială era considerată ca pilon de bază al societății și de aceea și susținerea era considerabilă. În treacăt fie spus, chiar și azi, după 50 de ani de comunism și alți 20 de capitalism sălbatic și adesea imoral, tot Biserica rămâne instituția în care românii au cea mai mare încredere. Acest fapt ne onorează, dar ne și obligă. Revenind, arătam că era imperios necesar să se modifice legislația referitoare la biserici în general. De menționat că schimbările nu au afectat doar Biserica Ortodoxă, ci și toate celelalte culte religioase din România, creștine și necreștine. (Va urma) Pr. paroh FLORIN HOSTIUC, Parohia „Sf. Gheorghe” (Mirăuți) Suceava