PSD Suceava 2020

„Întreaga Bucovină a fost pământ românesc”

– Interviu cu dl prof. univ. dr. Mihai Iacobescu – Născut la Sasca Mică, în comuna Cornu Luncii, la 5 august 1938, Mihai Iacobescu a absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie în 1967, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. El a fost repartizat și a lucrat de la absolvire la vechiul Institut de Învățământ Superior din Suceava, între anii 1967-1990, apoi, din 1990, după crearea Universității „Ștefan cel Mare”, în cadrul acesteia. În 1999 i s-a acordat calitatea de conducător de doctorat. Din anul 2008 s-a pensionat. Dar, funcționează în continuare ca profesor consultant.
 

prof. univ. dr. Mihai Iacobescu

De-a lungul evoluției sale, a îndeplinit fie unele funcții didactice – șeful Catedrei de Istorie (1993-1995), decan al Facultății de Litere și Științe (1995-1999), decan al Facultății de Istorie și Geografie (1999-2001) și prorector cu probleme de învățământ (2001-2004) – fie atribuții administrative și politice: director adjunct al Muzeului Bucovina (1975-1980), președinte al Consiliului Județean F.S.N. și C.P.U.N. (24.12.1989 – 20.05.1990), senator (1990-1992) și membru al Comisiei Parlamentare pentru elabora-rea Constituției din 1991. Cu o vechime neîntreruptă de 47 de ani în învățământul superior sucevean, el s-a afirmat și pe tărâm istoric. Este autorul unor lucrări ca: România și Societatea Națiunilor 1919-1929 (1988); Din istoria Bucovinei, 1774-1862 (1993), distinsă cu Premiul „Dimitrie Onciul” al Academiei (1994); paginile despre Bucovina între anii 1774-1914, în sinteza monumentală Istoria Românilor, vol. VI-VIII (2001-2003), sub egida Academiei Române; Universitatea „Ștefan cel Mare”, 1963-2003 (2003); 30 de zile în „Siberia”. Căutând Arhivele Bucovinei (2003 și 2005); Descătușarea, 1985-1991. Perestroika . Revoluția din 1989. Românii din Imperiul sovietic (2009) și Însemnări din vacanță (2010). În 1989-1990, cu câțiva dintre fruntașii vechiului institut – Emanuel Diaconescu, Adrian Graur, Constantin Popescu, Mihail Iordache, Mihai Lazăr etc. – a elaborat un amplu memoriu și s-a implicat în transformarea Institutului în Universitate. La 8 iunie 2010, Senatul Universității i-a acordat Medalia de aur „pentru întreaga carieră didactică și științifică, pentru contribuții deosebite aduse în transformarea instituției de învățământ superior în Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Iată motive suficiente pentru a-l provoca pe dl profesor la o discuție. – Alături de alți colegi ai Dumneavoastră, reprezentați cadrele universitare care fac legătura între vechiul Institut și actuala Universitate. Unii sunt tentați să considere drept firave aceste legături. Dumneavoastră ce credeți? – Legăturile între vechiul Institut și actuala Universitate nu sunt nici firave, nici posibil de neglijat. În memoriul din decembrie 1989, pe care l-am înaintat Consiliului Național al F.S.N., guvernului Petre Roman și Președintelui României, Ion Iliescu, noi, autorii mai sus-menționați, invocam câteva argumente referitoare la vechiul Institut: 1. structura Institutului la acea dată; 2. baza materială de care dispuneam; 3. colectivul didactic existent; 4. direcțiile de cercetare care s-au conturat și în care s-a afirmat institutul în cei 27 de ani de activitate; 5. rezultatele obținute pe plan zonal și național; 6. contribuțiile aduse la dezvoltarea economico-socială și spirituală a zonei; 7. necesitatea istorico-națională a unei Universități, aici, la fruntariile nord-estice ale țării. Memoriul, care nu avea decât 14 pagini, cuprindea și șase anexe, privitoare la: lista laboratoarelor existente, unitățile beneficiare de colaborarea cu Institutul sucevean, rezultatele studenților suceveni la unele competiții naționale, științifico-tehnice și spirituale, manifestări naționale și internaționale inițiate sau găzduite de Institut, structura cadrelor didactice, fondul de cărți și reviste etc. Liderii tuturor formațiunilor politice abia înființate în zonă – 15 la număr – avizau acest memoriu semnat de rectorul Emanuel Diaconescu, primarul județului Gavril Moroșanu, și de președintele C.P.U.N., adică subsemnatul. Vechiul Institut a fost, așadar, cum s-ar exprima un grădinar, portal-toiul pe care s-a ridicat, dezvoltat și diversificat noua Universitate. Clădirea Institutului – prima și aproape singura construită pentru vreun institut pedagogic – împreună cu anexele ei, cantină, două cămine, biblioteca, cu circa 200.000 de volume de cărți și 14.000 de reviste vechi și noi (în 1989), laboratoarele, 56 la număr, oficiul de calcul, sala și terenul de sport etc. au format nucleul în jurul căruia, în acest liniștit și foarte potrivit parc Areni, s-a născut și dezvoltat noua Universitate, cunoscută și recunoscută azi în țară și peste hotare. Dacă, totuși, în vechiul Institut, secțiile cu profil exclusiv pedagogic au fost rând pe rând lichidate până în 1985/1986, cele tehnice, ingineri-zi și subingineri, zi și seral, au fost salvate, chiar în anii în care conducerea țării a hotărât să lichideze integral datoriile externe cu prețul unor mari eforturi. Colectivul didactic și studenții și-au asigurat, uneori, între 49 și 54% venituri proprii, din totalul cheltuielilor anuale, necesare prin contracte, cu unitățile economice prin invenții, descoperiri tehnice, prestări de servicii etc. Cu toate dificultățile și adversitățile financiare sau politice, în vechiul Institut existau unele canoane care asigurau o anumită finalitate și motivație precisă a învățării. Se dădea concurs de admitere. Studenții primeau burse în proporție de 60-75%, prezența la cursuri era obligatorie. Toți absolvenții primeau repartiție în câmpul muncii, în ordinea mediilor obținute în anii de studii… Baza materială făurită în vechiul Institut și cadrele didactice existente în 1989 au fost puncte de plecare spre noua Universitate. – Pe diploma care însoțește medalia de aur, acordată Dumneavoastră de către Senatul Universității în 2010, se face referire chiar la această legătură, dintre viața universitară de dinainte și de după Revoluție. Care sunt, însă, deosebirile și cât sunt ele de binefăcătoare pentru calitatea învățământului universitar? – În 1988/1989 Facultatea de Subingineri Suceava – așa cum se numea nucleul inițial de la care, în 1990, s-a trecut la Universitate – aparținea de Institutul Politehnic din Iași. Existau, în 1989, 4 secții: 1) TCM – ingineri (zi și seral) și subingineri (seral); 2) MUC – ingineri (seral); 3) Automatizări-Calculatoare și 4) Energetică – ingineri (seral), având în total 1043 studenți. În prezent, în anul universitar 2010-2011, există 9 facultăți, 7 departamente, cu 65 de specializări și peste 12.800 de studenți în Universitatea de la Suceava. Deosebirile față de vechiul Institut sunt foarte multe. Și ele sunt diferite. A-ceste deosebiri se referă la o multitudine de aspecte esențiale. Am revenit la statul de drept, pe care l-am dorit. Pe care l-am construit după cele mai avansate concepții și practici, încorporând atât tradițiile progresiste, naționale, cât și experiența țărilor dezvoltate actuale. Democrația. Pluralismul politic. Separația puterilor. Libera circulație a ideilor și oamenilor – iată valorile și principiile supreme proclamate și inserate în noua Constituție! Cum sunt toate acestea, receptate și aplicate de oameni? Depinde de pregătirea, mentalitatea, cinstea, moralitatea, calitatea noastră a tuturor, în general, și, mai ales, a oamenilor politici. Da-că oamenii ar fi îngeri, n-ar fi nevoie nici de Constituție, nici de legi. Deosebirile care s-au conturat și statuat și în învățământul universitar de azi țin, deopotrivă, de noul context statal și internațional. Și, în ultimă instanță, tot de calitățile și limitele umane. Învățământul superior s-a depolitizat. S-au eliminat „științele marxist-leniniste”, care-au ocupat cândva 33% din totalul disciplinelor. Centrele de învățământ superior, fie de stat, fie particulare, aș îndrăzni să spun că au fost scăpate de sub control, au proliferat cum nimeni nu și-a imaginat. Concursul de admitere s-a modificat. A devenit un examen de dosare, pe baza unor criterii care au în vedere rezultatele consemnate în documentele școlare anterioare. S-a renunțat la prezența obligatorie la cursuri. Vine cine vrea și rămâne cine poate. S-a renunțat și la repartiția de stat a absolvenților. Cine termină studiile își caută singur loc de muncă. Se interesează. Dă concurs. Se zbate. Dă din coate. Se duce unde poate. Dacă găsește. Dacă reușește la concurs. Dacă nu, se înregimentează în „armata șomerilor”. Se organizează. Protestează. Sau emigrează peste hotare, devenind specialist de elită, salahor sau cerșetor la cei bogați din Vest, care-l ademenesc cu o salarizare, după posibilitățile lor, extrem de mare. Aceasta am vrut, intrând în structurile euro-atlantice. Și, deocamdată, am obținut ce-am putut. Sunt, apoi, două categorii de studenți. Cei înscriși pe locuri bugetate, finanțate de stat, care sunt limitate sau chiar în scădere. Se adaugă cei ai căror părinți pot și acceptă să plătească o taxă – numărul acestora e încă relativ mare, dar într-o iminentă fluctuație și scădere. Fiii celor săraci, în general, copii de țărani, în special, n-au decât o singură alternativă: să devină primii la carte, dacă vor să aibă parte de-o calificare, să se instruiască, să se nască a doua oară, cu o profesie înaltă, performantă. Prin urmare, cât sunt de binefăcătoare sau dăunătoare aceste mutații se subînțelege de către fiecare. Eu îndrăznesc să adaug că, dacă tot se vrea, în prezent, o concurență loială, în orice activitate, la Universitatea din Suceava există câteva componente, care-au devenit comandamente în întreaga evoluție instructiv-educativă, didactică și științifică – seriozitate, exigență, rigurozitate, perseverență, zi de zi, spre a face azi mai bine decât ieri și mâine mai bine decât astăzi. Și această autoexigență și consecvență se întrevede nu numai în ce s-a investit și construit, în mod exemplar și chiar cu har, în cele două decenii, din 1990 încoace, dar și în rezultatele cadrelor didactice și ale studenților, care-au propulsat Universitatea suceveană de pe locul 28, pe care se afla în primii ani, pe poziția 8 între toate universitățile din țară, după o sumă de indicatori, analizați și evaluați din perspectiva unor înalte exigențe românești și europene. Acest lucru îl poate afla și constata oricine vrea de pe internet. Universitatea este, în prezent, cotată cu 3 stele, între cele 42 de universități românești, în condițiile în care înaintea ei sunt doar 8 universități, câteva dintre ele cu 4 stele. Este vorba aici de un management de excepție, pe care-l apreciază toți cei care-s de bună-credință și care-i entuziasmează atât pe studenți cât și pe cadrele didactice, fiind garanția că vitalitatea și continuitatea, longevitatea învățământului superior în Bucovina o dă calitatea muncii și a oamenilor, esențială în tot ce este și trebuie să fie. – Să ne întoarcem la istoricul Mihai Iacobescu. Sunteți conducător de doctorat, o ipostază extrem de onorantă. Cine sunt doctorii în științe a căror botezare ați păstorit-o? – Doctoratul este, într-adevăr, o ipostază extrem de onorantă. Dacă în anii de facultate cunoști evenimentele istoriei, în spațiu și timp, în general, doctoratul înseamnă altceva: o exploatare, o apro-fundare în adâncime, o școală care-ți desăvârșește putința proprie de cercetare, iscusința de înțelegere și reliefare cvasicompletă a unui eveniment, fenomen sau proces istoric. Dar, să vă spun concret. Din anul 1999 am avut, până azi, 37 de doctoranzi, la toate formele de pregătire: la fără frecvență, fără taxă, cu taxă, bursieri din Republica Moldova și cu bursă POSDRU, adică de la Uniunea Europeană. Din ei au terminat și au primit diploma de doctor 14, dintre care 8 cu calificativul „Foarte bine” și 6 primind și distincția „Cum Laudae” pentru activitate științifică deosebită. Faptul că toți au fost confirmați, și unii și cu distincție – care se acordă mai greu – este totuși o relativă performanță. Din acești 14 doctori în științe istorice, 3 sunt cadre universitare, 5 sunt preoți, 4 sunt profesori de liceu, 1 lucrează în diplomație, 1 este ofițer. Ca proveniență geografică, 12 sunt cetățeni români, la care se adaugă unul din Cernăuți, altul din orașul Bălți, Republica Moldova. 5 dintre absolvenți și-au publicat lucrările de doctorat în edituri centrale. Și tezele lor s-au bu-curat de aprecieri consistente. Citez dintre acestea, titlurile: Carol al II-lea și Partidul Unic: Frontul Renașterii Naționale (lector univ. dr. Radu-Florian Bruja, Editura Junimea, Iași, 2006), Din istoria vieții culturale a Bucovinei: teatrul și muzica, 1775-1940 (Alis Niculică, Casa Editorială Floare Albastră, București, 2009), Iancu Flondor (1865-1924) și Mișcarea Națională a Românilor din Bucovina (Vlad Gafița, Editura Junimea, Iași, 2008), Silvestru Morariu Andreevici (Constantin Hrehor, Academia Română – Institutul Bucovina, Editura Timpul, Iași, 2009). În prezent, mai mulți doctoranzi au terminat tezele. Dar, conducerea Universității – și bine a făcut – a ridicat unele exigențe pentru susținere. Se cer cel puțin patru studii esențiale din subiectul tezei, publicate în reviste de specialitate, recunoscute și pe plan extern. Satisfacția pe care o am – cu mult mai mare decât la cur-suri și seminarii – este aceea că am avut și am unii doctoranzi avizi de cercetare, de cunoaștere. Unii dintre ei, cum sunt preoții Sorin-Toader Clipa, Mugurel Martiniuc, Florin Grigorescu își completează și definitivează lucrările spre publicare. Alții sunt în plin proces de investigare a arhivelor și bibliotecilor. Statul, sărac și neinteresat, a desființat însă recent și modestul stimulent financiar pe care-l luau conducătorul de doctorat și doctorul. De aceea, în prezent, afluența candidaților la înscriere a scăzut. Fiindcă interesul – fie și cel financiar – a dispărut. – Ce se mai întâmplă cu „Istoria Bucovinei”? Mergeți mai departe? – Încerc să merg. Dar, încă mai adun informații. Lipsește o colecție de documente. Deși arhivele de la Suceava, București și Cernăuți gem de docu-mente austriece, date între anii 1774-1918. Însă toate aceste documente sunt scrise cu litere gotice și numărul celor care le pot descifra e tot mai redus. – Dar cu proiectul „Enciclopedia Bucovinei”, ambițio-sul proiect științific al parteneriatului șvabo-sucevean-cernăuțean? – Se face, încet, pe măsură ce se adună lucrări de la cei trei parteneri. Numai că fie-care rămâne credincios „adevărului istoric” care coincide cu idealurile statului din care face parte, îndepărtându-se mai mult sau mai puțin de acel adevăr obiectiv, care e unul singur. – Dumneavoastră vă raliaserăți și proiectului bucovineanului savant Emmanuel Turczynski. Mai este valabil acest proiect? – Proiectul acesta s-a născut în 1996 la conferința internațională, ce s-a desfășurat în zilele de 21-28 aprilie, la inițiativa Fundației Pogranicze, la Sejny, în nord-estul Poloniei, în zona lacurilor Mazuriene, aproape de granița cu Lituania. Într-un orășel plurietnic și plurilingvistic, cu polonezi, evrei, lituanieni, ruși, tătari, țigani, bieloruși, ucraineni etc., în complexul mănăstiresc Wigrierski, Emmanuel Turczynski m-a ales atunci ca vicepreședinte al Comitetului Internațional pentru elaborarea unei enciclopedii a personalităților din Bucovina. Mai erau în acest comitet, istoricii: Krzystof Czyzewski, Josef Buszco din Cracovia, Serbij Osadezuk și Kazimier Felesko din München, Jurij Makar și Iosif Burg din Cernăuți. Meticulos și perseverent, organizat și riguros, Turczynski mi-a scris și trimis chiar un plan foarte exact pe care trebuia să-l urmăm toți cei care urma să elaborăm medalioane ale personalităților din Bucovina. Am și început să-i trimit primele micro-monografii despre viața și opera câtorva bucovineni români: Mihai Bodnar-Bodnărescu (1816-1867), Isaia Băloșescu (1766-1834), Dionisie Bejan (1837-1924) etc. El mi-a relatat, însă, descurajat, că niciunul din colaboratorii din Cernăuți nu i-a răspuns și n-au trimis niciun singur medalion. Obținuse promisiunea fermă că acest proiect va fi finanțat de Consiliul Europei. Dar, în martie 2002, soția sa, Barbara, m-a anunțat, printr-o filă cu chenar îndoliat, că Emmanuel Turc-zynski a… plecat „dincolo”, în ziua de joi, 21 martie 2002. Și proiectul nostru s-a îngropat odată cu președintele Comitetului Internațional. Am publicat o parte din aceste medalioane în revistele „Analele Bucovinei” și „Codrul Cosminului”. Între timp, regretatul Emil Satco a elaborat și publicat el însuși cele două volume de Enciclopedia Bucovinei, în anul 2004. și ele au fost bine primite. – În disputa științifică cu partenerii ucraineni există platforme noi, de cercetare, dovezi noi? – Dialogul cu partenerii ucraineni se desfășoară și azi, ca și ieri, la fel. Ca două de-mersuri întreprinse în paralel. Care, întocmai ca șinele de cale ferată nu se vor întâlni niciodată. Ei apără rezultatele concrete ale ucrainizării începute masiv, agravate sub austrieci și accelerate și, apoi, finalizate într-un fel favorabil lor, sub stăpânirea sovietică. Grație mai ales domeniilor întinse ale Fondului Bisericesc – unde stareții au încurajat venirea și mai târziu stabilirea zilierilor, haluparilor ruteni sau ucraineni, pe care austriecii i-au împroprietărit după 1848 – nordul Bucovinei s-a transformat, așa cum con-stata, ca martor ocular, istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, într-o „zonă de răscruce a raselor și limbilor”, întocmai ca „Piemontul italian și cel franțuzesc, ca Elveția cea ger-mană, cea franceză și cea italiană”. Dar, această „stare de tranziție” nu anulează adevărul istoric că întreaga Bucovină a fost teritoriu românesc. Care ar fi unele platforme noi, dovezi noi, în dialogul științific cu partenerii istorici ucraineni? Cel puțin două dovezi care sunt exclusiv de partea românilor. Prima: până în 1918 nu exista nicio localitate în întreaga Bucovină, deci și în zona de nord, dintre Prut și Nistru, în care să existe o singură biserică fără să fi fost ctitorită de români. Aceasta înseamnă că cei mai vechi locuitori au fost românii. Și ei au întemeiat satul și au construit și biserica. A doua dovadă: topografii austrieci au întocmit hărți ale Bucovinei în diferite etape din cei 144 de ani de stăpânire. Pe aceste hărți, până pe la 1870-1875, toți proprietarii de moșii erau români. În ultima jumătate de secol de stăpânire habsburgică, mulți proprietari români fie și-au vândut pământul, fie l-au pierdut, din cauza datoriilor. În locul lor apar proprietari evrei și armeni, mulți dintre aceștia foști arendași, care, preluând moșiile, dorind să se îmbogățească rapid, aduc țărani ruteni, zilieri, pe care-i așază pe moșiile lor, acești noi stăpâni alogeni devenind – conform legislației vremii – și patroni ai bisericilor din sat. Astfel, în 1914 Fondul Bisericesc mai era patron la 101 locașuri ortodoxe în regiunea dintre Prut și Nistru, iar străinii – evrei, armeni, polonezi – la alte 162 de biserici, deși toți ctitorii acestora erau ro-mâni. S-a întâmplat, în această zonă, un fapt nemaiîntâlnit în nicio altă zonă românească: 54 de biserici ctitorite de români erau acum patronate de proprietari alogeni, de religie mozaică; dintre aceștia marele proprietar Fischer ajunsese patron peste 8 locașuri ortodoxe, ai căror ctitori erau exclusiv români, în localitățile Ispas, Stăneștii de Jos, Babin, Borăuți, Prelipcea, Călinești-Cuparencu, Teodorești, unde acest adept al cultului mozaic era și stăpânul moșiilor. Sunt și alte dovezi care „zac” încă în arhivele austriece de la București, Suceava, Cernăuți. – Un istoric privește, de obicei, înapoi. Criza aceasta ne obligă, însă, pe toți să privim cam cu spaimă viitorul. Șeful Fondului Monetar Internațional, francezul Dominique Strauss-Kahn, vorbea recent chiar de generații pierdute din cauza crizei. Ce părere are profesorul Mihai Iacobescu despre criză, este ea atât de profundă, de periculoasă? – Urmăresc cu profundă îngrijorare această criză care a cuprins viața economică, politică, socială, morală. Unii specialiști apreciază, în lucrările lor recente, că ea va avea implicații extrem de grave asupra concepțiilor și practicilor vieții imediate. Se preconizează abandonarea tezei economiei de piață, a liber-schimbismului, trecerea la un protecționism și socialism planificat, cu elemente din sistemul asiatic, în general, și japonez, în special, de prospectare a pieței și reglementare a producției și prețurilor. Se mai preconizează, de către alții, și abandonarea actualului sistem de bănci și de investiții. Dar, în cazul nostru, ne-am făcut-o singuri, în mare măsură. Am lichidat, odată cu vechiul regim, și unitățile economice performante. La Suceava, Întreprinderea „Zimbrul” era regina industriei textile de bumbac. Exporta, pe valută, în Piața Comună și SUA. Fabrica de mobilă, de la CPL, exporta pe valută în RFG și la Moscova, mobilă de lux. Am distrus tot – ce-a fost rău, dar și ce-a fost bun – am înstrăinat bogățiile țării, cheltuim sume fabuloase în alegeri și am ajuns să trăim din împrumuturi. Tinerii ne pleacă în Occident. Se distrug familiile. Se închid școlile. Fiecare fuge după câștig mare, dacă s-ar putea obține fără niciun fel de muncă. O minoritate insignifiantă s-a îmbogățit și majoritatea covârșitoare a populației a sărăcit, ajungând sub limitele disperării. A sosit timpul unei schimbări. De mentalitate. De întronare a ordinii, disciplinei, legalității, concurenței loiale, cinstei și moralității. Să începem cu naționalizarea averilor dobândite în ultimele două decenii de oamenii politici și miliardarii care s-au îmbogățit peste noapte. Deputații, senatorii, miniștrii și înalții demnitari să accepte, până la ieșirea din criză, salariul mediu pe economie. Să participe toți la sacrificiile cerute oamenilor de rând. Să readucem tineretul acasă și să creăm locuri de muncă la noi. Să trimitem acasă pe patronii supermagazinelor care ne sufocă și ne potopesc cu produsele lor și să ne preocupăm de protejarea și vânzarea produselor proprii. Sunt multe de făcut! Și trebuie început cu ceea ce-i mai ușor: cu agricultura, cu prelucrarea și industrializarea materiilor prime din țară. Apoi, să avem treptat-treptat o industrie proprie, performantă. Altfel, vom rămâne sclavii țărilor bogate. E un adevăr care s-a spus de circa 200 de ani. – Vă mulțumesc pentru acest interesant dialog.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: