Bătrânii – bunicii noștri

Din primăvară până în toamnă, noi, creștinii, ne îndreptăm de sărbători și spre cimitire, pentru a ne reaminti de părinți, de bunici, pentru a-i omagia și ca să ne rugăm lui Dumnezeu pentru odihna lor veșnică.

 

Mai mult, povestim urmașilor noștri despre sufletul lor generos, despre sacrificiile pe care le au făcut, despre viața demnă pe care au trăit o. Cultivăm pe morminte flori sau le aducem în buchete, așezându le alături de lumânări aprinse. Facem pomeni pentru ca lor, acolo, în ceruri, să nu le lipsească nimic. Din păcate sunt și cazuri când trecem nepăsători pe lângă cruci ce stau să se dărâme, pe lângă gropi surpate, odată morminte. Uităm adesea că în aceste locuri cândva au fost coborâți în pământ tot înaintași de ai noștri, rude mai îndepărtate, prieteni, vecini, mulți dintre ei ne au ținut în brațe, ne au spus povești, ne au învățat cum să ne purtăm. Unii ne așteptau la ieșirea de la școală, indiferent de vreme, discutau cu profesorii, ne ajutau la pregătirea temelor pentru zilele următoare. Ei ne au educat întru credință, ne au dus la biserică, iar prin rugăciuni ne au vorbit de puterea dumnezeiască. Ei ne au povestit despre patimile lui Hristos, în glasul și prin profunzimea cuvintelor lor vedeam în fie-care deal muntele Golgotei. De la ei am învățat ce reprezintă dragostea mamelor, ce este dorul de copii, atunci când Maica Domnului a urcat pe muntele Athos, ca să fie mai aproape de cer, cu speranța că așa își va putea vedea mai ușor Fiul. Dar câte lucruri bune nu se pot spune despre fiecare bătrân, model, fiecare, de comportare și sacrificiu, pentru copii, pentru rudele mai apropiate! Au renunțat cu zâmbetul pe buze la tot ce era mai frumos în viață, dăruindu se cu toată dragostea copiilor și mai ales nepoților. În orice situație se aflau, și cu atât mai mult pe front, figura centrală asupra căreia se opreau, despre care istoriseau cu pasiune, o reprezentau copilul, copiii, a căror fotografie o purtau la piept. Reîntorși la vetre, tot copiii erau în atenția lor, tot pe ei încercau să i bucure în primul rând, cu o jucărie sau cu o bomboană măcar. Timpul s a scurs nemilos, copiii au crescut și au plecat, iar ei, bătrânii la care mă gândesc, gârboviți, tot despre ei vorbeau, în spatele gardu-lui, depănându-și amintirile pentru vreun cunoscut. Înainte de a închide ochii, și-au dorit să-i mai vadă, să nu fie singuri, copiii, nepoții și celelalte nea-muri, să știe că sunt sănătoși și că se bucură de viață. Închideau ochii, în vreme ce pe obraz le aluneca o lacrimă de rămas bun. Clopotele băteau puternic de trei ori pe zi, anunțându-le astfel pleca-rea într-o lume mai dreaptă. Din păcate însă, uitarea se așterne cu o viteză înspăimântătoare, iar cei așezați în inima pământului o simt pe deplin. Generațiile ce urmează, dar și urmașii direcți își aduc aminte tot mai rar de ei. Astfel că în zilele de pomenire vezi în cimitir morminte cu crucile gata să se prăbușească, fără o lumânare, fără o rugăciune pentru cei dispăruți. Lumea trece nepăsătoare pe lângă sau călcând direct pe ele, fără să se gândească măcar o clipă că sufletul celui plecat stă de veghe acolo, în ceruri, și la greu îi ocrotește. E ziua morților, forfota din cimitir nu contenește. Într-un colț, cineva, lângă o cruce, spune totuși: ,,Sărut mâna, mamă, sărut mâna, tată!”, iar pentru toți cei pe care i-a cunoscut sau nu, rugându-se în șoaptă, zice: ,,Dumnezeu să-i odihnească!” VICTOR HOSTIUC