Un punct de vedere

Contra și contre

Motto: „Oaia care nu-și duce singură lâna, o mănâncă lupul” sau… FMI Nu știu dacă mai este valabilă împărțirea statelor lumii, făcută de un ziarist, pornind de la criteriul performanței economice, acceptată de lumea politică și mass-media, prin care țările Globului erau împărțite în trei: 1. State dezvoltate; 2. State în curs de dezvoltare și 3. State care nu aparțin primelor două categorii, constituind lumea a III-a, statele subdezvoltate din Asia, Africa, America Centrală și de Sud.
 

Între timp, din prima categorie s-a desprins grupul celor mai dezvoltate state ale lumii, inițial 7, la care a fost admisă și Rusia. Dar cum prăpastia dintre țările bogate și cele sărace se adâncește permanent, în loc să se reducă decalajul, nu-i exclus să fi apărut între săraci anumite diferențieri. Lăsăm la o parte dezinteresul celor bogați față de săraci, lăsându-i să devină și mai săraci, deși sărăcia majorității are – sau ar putea avea – implicații majore asupra țărilor dezvoltate, altfel spus, ar fi în interesul țărilor bogate să sprijine efortul tuturor spre dezvoltare. În deceniul 8 din secolul trecut, România era considerată o țară în curs de dezvoltare și își propunea să ajungă la nivelul Greciei sau Portugaliei, ceea ce, să recunoaștem, era posibil. Să reținem, România lui Ceaușescu nu se compara cu Republica Federală Germania, cu Anglia, Franța sau SUA, cum se invocă acum de către categoria celor care le știu pe toate. Ca să ne flateze, un cancelar german care ne-a vizitat țara și a văzut o mică parte din helicopter, a zis că, de la înălțime, România nu pare o țară în curs de dezvoltare, adică în categoria a doua. Poate că, în interviul amplu acordat Televiziunii Naționale, președintele Băsescu a avut în vedere categoria a doua de nivel economic pentru România, dar, cum, de regulă, îl ia gura pe dinainte și scapă caii la trap, a zis, stârnind dezaprobări, zâmbete cu subînțeles și multă vorbă, țară de mâna a doua. Dacă n-ar fi existat la noi categoria de mărfuri second hand, zicerea președintelui ar fi trecut mai lesne peste criticile de toate felurile. Dar așa, s-au încins spiritele și, de la țară de mâna a doua, a fost lesne să se spună țară second hand, ba, mai mult, pornind de la înțeleapta zicală „cum e sacul, așa și peticul”, deci avem președinte de mâna a doua sau second hand. Dacă Traian Băsescu ar fi fost un particular, venit de pe cine știe unde, ceea ce a zis ar fi rămas o simplă constatare, dar, când se știe că el s-a aflat, în cei 21 de ani, mereu în capul trebii, categorisirea țării „de mâna a doua” i se datorează, ar putea chiar să-și asume subdezvoltarea, sărăcia, însă ne-am obișnuit cu omul care nu-i la înălțimea funcției. Să admitem că, dintr-o sumedenie de motive, presa și opoziția internă amendează tot ce spune președintele, îi răstălmăcește vorbele, îi caută fel de fel de chichițe, ca cea cu bețișorul buclucaș; de înțeles și deloc măgulitor este că presa internațională a comentat nefavorabil afirmațiile președintelui. În loc să atenuezi poziția incomodă în care se află țara, din cauza milioanelor de români plecați la muncă, se zice, torni gaz pe foc și susții că problemele tale sociale să le rezolve UE; mai mult, îi sfătuiești să plece pe toți cei care nu sunt mulțumiți cu veniturile realizate în țară. Liberalizarea forței de muncă nu poate să însemne pentru noi acceptarea situației de slugi ale Europei și nu poate să absolve de răspundere organele statului, guvernul și președinția. Dacă toată forța de muncă validă din țară pleacă, mai avem nevoie de președinte pentru pensionari și copii? Cum ar putea fi definită o țară de mâna a doua? E o țară în care mogulii mei sunt mai buni decât mogulii tăi, în care dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră și, dacă nu ești cu noi, ești trecut primul pe lista disponibilizaților… O țară cu agricultură de subzistență, care produce doar 30% din necesarul de hrană, cu o industrie lăsată în mâna străinilor și cu o infrastructură primitivă, dar, nu-i nimic, stăm bine la turism și la împrumuturi de la FMI. Luând de bună afirmația că suntem mai săraci decât în 1989, nu era nicio surpriză dacă președintele spunea că suntem o țară din lumea a III-a. N-ar fi semănat confuzie, consternare și revoltă, iar gândirea social-politică nu i-ar fi fost pusă la îndoială. Și, culmea, președintele nu are, potrivit Constituției, atribuții în domeniul economic, nu poate stabili cât salariu să aibă un medic sau un profesor, suficient ca să nu plece din țară. Schimbarea discursului, admonestarea oamenilor simpli care au necazurile lor (cui să le spună dacă nu președintelui ales prin votul lor), rățoirea la presa mogulilor potrivnici ne arată cam prea devreme că nu mai are nevoie de votul popular și își pregătește poza pentru istorie: intransigent, dur, atotștiutor (nu v-am spus eu!), preocupat de „țărișoara lui” în care „sindromul Băsescu” trebuie să supraviețuiască celui de-al doilea mandat. Până și domnul Boc, altfel dresat să nu iasă din cuvântul președintelui, și-a permis să abandoneze servilismul tradițional și să-l contrazică, fiind acompaniat de ministrul Videanu. Optimismul lor necontagios vrea să ne facă să credem că în 2011 vom înregistra o oarecare creștere economică, capabilă să asigure o „săltare” a veniturilor bugetare cu 10%, în condițiile în care se anulează salariul al 13-lea. Această inginerie financiară e prea străvezie ca să nu se înțeleagă că „tăierea” de 25% a salariilor bugetarilor rămâne intactă și pentru 2011. Să mai adăugăm că există un grup de voci critice în interiorul PD-L, despre care nu se poate spune cu siguranță că reprezintă opoziția internă care-ți arată că mergi strâmb de tot, sau, dimpotrivă, este o opoziție comandată, pe post de supapă de evacuare a tensiunilor interne. Criza, nerecunoscută la început, a mușcat adânc din cozonacul puterii, reușind acolo unde n-ar fi reușit opoziția parlamentară, partidele PSD și PNL, de s-ar fi dat peste cap. Erodarea puterii, venită din interior, lasă opoziția în situația de spectator: nu vociferează, nu scoate lumea în stradă, nu bate din palme, așteaptă, așteaptă ca puterea să-și rupă, ireparabil, gâtul. Asemănarea dintre criza actuală și criza din 1929-1933 dă câștig de cauză „lupilor tineri”, Antonescu și Ponta care se vor încăiera pe rămășițele puterii, deoarece rațiunea de a se uni și sprijini va fi uitată. S-a vorbit despre PD-L că va avea soarta PNȚCD, că va rămâne, așa, un partiduleț de buzunar, bun de gălăgie și agitație și să culeagă firimiturile rămase de la cei mari și tari. Personal, nu împărtășesc această părere, PD-L-iștii vor găsi o altă formulă de supraviețuire decât cea a lui Miluț și Pavelescu, însă ar putea avea soarta țărăniștilor interbelici: să guvernezi în cinci ani de criză și să-ți epuizezi „încărcătura”, mesajul, să pozezi ca Maniu pentru posteritate și să ajungi o jucărie stricată și nici măcar să nu-ți dai seama că timpul tău s-a dus. Să mai spunem că în perioada 1929-1933 PNȚ a format cinci guverne țărăniste; PD-L se încăpățânează să rămână cu Boc de gât, care speră să fie eroizat, sanctificat, pentru rezistență pe distanțe lungi, așa că ne vom alege cu un „Sfântul Boc al crizei”, într-o ceremonie oficiată de președinte. Să ne trăiască! Unde ați fi vrut să ajungem cu oameni cu două fețe și cu niciun obraz?!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: