Politica ultimei șanse

Tot mai mulți analiști, politologi susțin tranșant că politica românească are o singură dimensiune funcțională, aceea de alegere a reprezentanților, ei alocându-i-se majoritatea energiilor „creatoare” ale națiunii. În două decenii de libertate, n-a fost în stare să-și creeze instrumente democratice, nici instituții viabile în vederea bunei guvernări.

 

Pentru reinstaurarea democrației, organisme internaționale ori ale UE ne-au sprijinit masiv cu fonduri, know-how și specialiști, dar nu se observă rezultate încurajatoare. Din contra, dacă ne luăm după analizele la obiect ale trusturilor de presă internaționale, apar tendințe autoritariste și dictatoriale. În două decenii, s-a ajuns la politica celui de-al doisprezecelea ceas: se sauve qui peut. Însă singurii care o pot face sunt cei bogați și cetățenii între 20 și 45 ani, nevoiți să lucreze acasă pe salarii în bătaie de joc ori să e(i)migreze spre a-și întreține familia, căci, lăsat de izbeliște, meleagul sfânt al patriei nu-i mai poate hrăni. Ceilalți rămân la mila naturii-mamă și a unui stat hrăpăreț. În cărți despre arta guvernării scrie că politicul este mandatat prin sufragiu, pe lângă gestionarea treburilor mărunte ținând de executiv și administrație, să conceapă strategii și programe de asigurare a drepturilor și a libertăților cetățenești, de creștere a standardelor de viață și civilizație, de ridicare a poporului prin cunoaștere și cultură, de apărare și impunere a valorilor naționale, toate legiferate constituțional. Or aceste dimensiuni, recte fișa postului corespunzătoare agendei publice, sunt lăsate la voia întâmplării, iar contribuabilii se întreabă cât de util mai este un sistem stufos, ineficient, mare devorator de resurse, care mai mult încurcă decât ajută. Sondajele de opinie indică preponderent neîncrederea în puterile statului de drept și în instituțiile aferente, concomitent cu așteptarea unui salvator după tipicul și asemănarea lui Ceaușescu sau Vlad Țepes. În loc să înlăture bariera feudală din mentalitățile noastre înapoiate, vârfurile puterii se pliază pe vetustul model popular, iar jurnaliști comilitoni proslăvesc „guvernarea cu sabia” și „cu biciul”. Sistemul politic a reacționat doar în câteva situații-limită: din cauza incompetenței, a corupției, a jafului, populația sărăcită a fost de câteva ori ca și acum în prag de revoltă. Ca să rămână la putere, dregătorii au căutat scăparea în împrumuturi la FMI și alte bănci, care în schimbul banilor restricționează suveranitatea. Soluția miroase a ageamie și indolență: când veniturile au început să scadă, deja era instaurată criza. Un sistem politic adecvat trebuia să decidă pe bază de diagnoze și prognoze ale unor experți serioși, iar executivul, cu mult înainte de dezastru, să ia măsurile corecte. Ceea ce nu s-a întâmplat: cu toate zecile de miliarde de euro împrumutați, diriguitori lipsiți de Dumnezeu și de simț gospodăresc ne afundă și mai tare în sărăcie. Situație tipică expusă pe larg în legea răspunderii ministeriale. Alte acte legislative se referă la organizarea teritoriului, la protejarea fondului forestier, la gospodărirea apelor. De-abia când ne-a lovit potopul descoperim că digurile lipsesc, cele existente sunt prost concepute și executate de mântuială, câteva zeci de mii de cetățeni fiind nenorociți de viitură. Înalții diriguitori au fost nevoiți să renunțe la tabietul de a bate mărgica pe ecrane zi și noapte pentru a cutreiera țara cu elicoptere ori coloane oficiale cu mașini de lux și a se pogorî ca Sfântul Duh printre muritori năpăstuiți. Câte diguri se reparau și câte case se reconstruiau cu fondurile economisite din asemenea transport ultracostisitor, cu armate de SPPiști și tarafuri lăutărești TV? Pierit-au rușinea și obrazul în Țara Românească? La vreme de restriște, cu câteva zeci de victime înecate, politicianismul scârbavnic trebuia să înceteze. Înțelept era să urce în elicopter acum 6 ani să vadă starea apelor și a malurilor, a construcțiilor făcute în zone inundabile, să-i prindă pe clienții de partid(e) care au lăsat munții golași umplând porturile lumii de cherestea ieftină, să vadă starea nenorocită a căilor feroviare și rutiere, din cauza cărora nu e posibil revirimentul economic, nici turistic. Însă o întâmplare recentă scoate la suprafață tarele sistemice reflectate pe larg și în mass-media: politizarea funcțiilor, alungarea valorilor și a profesioniștilor, nepăsarea autorităților. În condițiile în care avem o administrație a canalului Dunărea – Marea Neagră, remunerată din ban public, a fost nevoie să vină dl Sandu Gheorghiu din Brașov, fost lucrător la Magistrala Albastră, să-l roage pe premier să deschidă parțial ecluzele, căci ctitoria ceaușistă avusese și acest scop, de a prelua din debitul fluviului în caz de pericol. Rămâi mut când vezi că niciun organ al statului nu analizează consecințele deciziilor proaste, nu trage la răspundere pe vinovați. Lucruri asemănătoare se întâmplă în educație, sănătate, administrație. Se încearcă fel de fel de cârpeli pe genunchi. După mătrășirea reformei Marga, specialiștii diferitelor grupuri și orientări susțin variante proprii conform intereselor fiecărora, toate pierzând din vedere specificul românesc și experiența, expertiza mondiale. Ca atare, calitatea școlii a atins limita inferioară a cotelor europene. La fel și în sănătate: mortalitate infantilă, vârstă medie scăzută, condiții spitalicești de țară subdezvoltată. Cu politruci pe post de mari competențe, cu voință politică „lasă-mă să te las” și subfinanțare de subviețuire, nu există șanse de întremare. Avem în schimb o mulțime de lideri „tari”, țâfnoși, aroganți care se stropșesc la poporeni, fac din negru alb, anulează azi râzând sardonic ce-au hotărât ieri, iau în bășcălie sau alungă din fața lor „o parte a presei”, sufocând-o de impozite… Ca-ntr-o țară de mămăligari.