Lumina ne vine din casa lor…

Electrificarea orașelor și satelor țării m-a marcat. Încă nu mergeam la școală când se montau stâlpii rețelelor de curent electric în satele bunicilor. Operațiunea se făcea cu foarte puțin personal calificat. Toți sătenii din vecinătate se adunau să dea o mână de ajutor.

 

Noi, copiii, admiram totul cu uimirea caracteristică vârstei, ne spuneam părerea în felul nostru și eram instruiți să ne ferim de rețeaua de curent electric, fiind pe cât de folositoare, pe atât de periculoasă. Îmi mai amintesc satisfacția cu care comunicau sătenii: „Mi-am tras lumina în casă”. La fel fusese și la Vatra Dornei, cu câțiva ani mai de-vreme. Era după război și după colectivizare, când părinții noștri, asemenea întregii lor generații, încercau să-și trăiască restul vieții lor cât mai demn, frumos și bine. Se bucura fiecare de bucuria din fiecare casă în care „s-a tras lumina”. Copii fiind, percepeam un optimism general: bucuria luminii de seară, a radioului la care nu se termină bateria, a primelor televizoare… A trecut aproape jumătate de secol de atunci. A fost o „revoluție”, au fost schimbări peste schimbări: sperate sau nu, votate sau nedorite, naturale sau nu, imaginabile sau de vis, în noi sau în afara noastră, în bine sau altfel. Acum totul este electrificat. A avea nu se mai referă la lumină în casă (aceasta este… de la sine). A avea se referă la o cât mai vizibilă proprietate. Și cât mai extinsă: pe orizontală, pe verticală, azi, mâine și… cine mai știe în ce dimensiune? Bucuria și-a schimbat și ea conținutul și expresia. Noua bucurie are alt motiv: „Mi-am tras casă mare”. Casă mare, în curtea proprie, peste gardul vecinilor (doar streașina poate fi protecție pentru gard, pentru lemne…), iar ampriza drumului poate fi de mare folos. Doar e proprietate colectivă, adică ne putem bucura și noi de ea. Iar lumina… de ce să o mai tragem în casă, când putem trage casa peste lumină? Codul civil, legile fizicii, paza contra incendiilor, Uniunea Europeană, toate acestea sunt simple teorii depărtate. Viața e aici și acum, în Vatra Dornei, pe strada Unirii, la numărul 129, unde a apărut, cât ai bate din palme, construcția din imagine. De acolo, din casa lor, noapte și zi, irumpe lumina peste strada Unirii și în casele învecinate. Motiv de bucurie, nu-i așa? Dar noi nu ne mai putem bucura de bu-curia vecinilor, ca odinioară. Cine trece pe stradă, privește cu nedumerire: „Ce are ăsta de gând să facă?”. Autoritățile locale încearcă să dezlege toate ițele învăluitoare bizarei construcții. Vecinii se întrebă cu îngrijorare: dacă apare vreo defecțiune la rețeaua electrică, la cea de telefonie sau la cea de televiziune prin cablu trebuie să cerem permisiunea ca angajații furnizorului de energie electrică să escaladeze casa vecină? Cine este de vină dacă se produce vreun accident în procesul escaladării? Ce fel de asigurare cuprinde astfel de accidente? Cine trebuie să o facă? Prietenii mi-au indicat să postez fotografia alăturată pe un site web de tipul „eterna și fascinanta Românie”. Nu am făcut-o. Educația perioadei de optimism manifest, în care am crescut, nu-mi dă voie să cred într-o astfel de eternitate. Totuși, de bucuria vecinilor casei părintești nu mă pot bucura și eu, așa cum au făcut părinții mei în momentele de bucurie ale părinților lor. Nici nu pot fi recunoscătoare pentru că ne vine lumina din casa lor. Ce s-a schimbat? Ne-am schimbat noi, valorile noastre? Nu mai suntem capabili de bucurie, ni s-a diminuat generozitatea, capacitatea de a participa cu satisfacție la bunăstarea din jur? Sau… în ce țară trăim? Prof. univ. dr. GABRIELA CRISTESCU Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad