Prea iubit, prea hulit

Extrem de controversat, cuvântul locație merită o abordare, oricât de succintă, și din partea rubricii noastre. Nu neapărat pentru a sugera justificări în favoarea unei anumite poziții în disputa cu pricina, cât pentru minime detalieri ale situației de fapt.

 

Dicționarele importante anterioare anului 2006 (inclusiv cele on-line) îi recunosc acestui termen împrumutat din franceză (location) sau latină (locatio,-onis) sensurile din limba de origine: „Închiriere. Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință; (Jur.) Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani” (DEX – 1996). În asemenea accepțiune l-am întâlnit fiecare și în sintagme de genul locație de gestiune, contract de locație, taxă de locație. Dincolo de aceste înțelesuri „clasice”, ultimii ani au introdus, cu deosebire în limbajul domeniului imobiliar și în cel al presei, un nou sens, preluat odată cu reîmprumutarea lexemului din engleză (location): „loc, poziție, amplasament”. Perceput ca un cuvânt la modă, el a ajuns să fie atât de iubit, încât, preponderent cu sensul cel nou, este atestat pe internet de peste 3 milioane de ori. Ca reacție firească, în ediția sa din 2006, „Noul dicționar universal al limbii române” înregistrează, pentru prima dată, un al treilea sens al cuvântului locație: „un loc anume, precis determinat”, notând, totodată, și sintagma (specializată pentru limbajul informatic) locație de memorie. Dacă evoluția statutului lexicografic al termenului a fost una normală și… nezgomotoasă, cea a atitudinii specialiștilor și vorbitorilor deveniți purtători de cuvânt ai apărătorilor corectitudinii / purității limbii a fost mult mai… dramatică. Pe forumuri și bloguri, uneori și în presă au apărut numeroase luări de poziție împotriva locației cu sens englezesc, însoțite de trimiteri ferme la dicționare. N-au fost puțini nici specialiștii care au condamnat utilizarea abuzivă a vocabulei, contestându-se legitimitatea acceptării noii achiziții semantice. Pentru ilustrare vom prezenta pozițiile a trei personalități, urmând ca fiecare (cititor / vorbitor) să cântărească argumentele oferite. Scriitorul Radu Paraschivescu, într-un articol din aprilie 2008, intitulat „Limba noastră-i o povară” (aluzie la cunoscuta poezie a lui Alexei Mateevici), scria: „Din aceeași stirpe a pompoșeniei vine cu un chef năprasnic de-a ne coloniza limba găselnița «locație», ca variantă pretins sofisticată a lui «loc». Ea e ajutată de alibiul axei București – Londra: vezi, Doamne, englezii spun location. Alibiul e străveziu și tont. Englezii, dacă tot vorbim de ei, spun «London» – și-atunci ce rost are ca noi să spunem «Londra»? «Locație» e tot un fonfleu ivit din disprețul pentru dicționar. Cine se uită acolo vede că unica accepție a termenului este «închiriere» și că locația este de fapt chiria plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. Singurele expresii admise sunt «locație de gestiune» și «taxă de locație», ceea ce nu domolește elanul demolator al românului certat cu limba.” Lingvistul G. Gruiță, în „Moda lingvistică 2007. Norma, uzul și abuzul” (Editura Paralela 45, 2006), comenta „succesul lui locație”, în ciuda „reacției conservatorilor”, îi recunoștea „un anumit risc de utilizare”, îi prevedea „o perioadă de reașezare (…) cu delimitări și specializări semantico-distribuționale” și constata: „Ca expresie sonoră și grafică, locație este, pentru orice român, mult mai adecvat pentru noul conținut, pe care îl sugerează prin rădăcina sa (loc), decât pentru sensul mai vechi. El satisface preferința vorbitorilor pentru ceea ce specialiștii numesc transparența, motivația semnului lingvistic. În comparație cu loc, utilizarea termenului locație este mai comodă, întrucât (…) el este un hiperonim atât pentru loc, zonă, sector, arie, cât și pentru amplasament, local, proprietate, domiciliu etc. În momentul selecției, acesta are un avantaj, la care se adaugă presu-pusul prestigiu al noutății, al modei, dorința exprimării elevate”. Într-un interviu acordat în 2008 site-ului HotNews, lingvista Rodica Zafiu răspundea astfel unei întrebări referitoare la folosirea cuvântului locație: „Nu poți alunga împrumuturile necesare și nici chiar împrumuturile la modă, pentru că, dacă acestea încep să circule, înseamnă că nu sunt cu totul inutile: înlocuiesc o formulă mai lungă, se specializează pentru o nuanță de sens, conotează ceva suplimentar. Cuvântul «locație» este mai precis decât cuvântul «loc», într-un context de tipul: «pentru un utilaj s-a găsit o anume locație». Folosirea cuvântului cu sensul de «(am)plasare» este deci justificată. Nu poți să aduci ca argument împotrivă DEX-ul, a cărui ultimă ediție datează din 1996. De atunci au intrat în limbă multe cuvinte noi. Dar nu trebuie să acceptăm ca «locație» să înlocuiască termenul «loc», în exemple ridicole, de felul « Cei doi îndrăgostiți și-au vorbit într-o locație din pădure». Sunt multe cuvinte la modă, folosite în exces și în contexte nepotrivite”. Între respingerea vehementă și analiza calmă, echilibrată, credem că nu e prea greu de ales.