Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

„Ca un izbăvitor al celor robiți și celor săraci folositor,
neputincioșilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruință,
Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre”

 

În această perioadă, odată cu prăznuirea Învierii Domnului, sărbătorim și pe un sfânt al Bisericii Creștine în general și al Bisericii Ortodoxe în special, căruia i se potrivesc foarte bine cuvintele Mântuitorului: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan 5, 24). Acesta este Sfântul și Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, pe care îl sărbătorim în fiecare an la 23 aprilie.

Cine este Sfântul și Marele Mucenic Gheorghe?

Minunatul acesta, vestitul și Marele Mucenic Gheorghe, care a trăit pe vremea împăratului Dioclețian, s-a născut în Capadochia, fiu al unor părinți creștini, și deprins din tinerețe în dreapta credință. Rămas fără tată din copilărie, Sfântul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia în Palestina, fiind cu neamul de acolo și având acolo multe averi și moșteniri. Ajuns la vârsta desăvârșită și fiind frumos la chip și viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere și destoinicie, tânărul Gheorghe s-a făcut prețuit și, îmbrățișând slujba armelor, în scurtă vreme a cucerit cele mai mari cinstiri: dregătoria de tribun al unui corp de armată (cum ar fi astăzi în armata română generalul cu trei stele), ajungând în final comandant șef al armatei (mareșal).
Se știe că, deși era păgân, împăratul Dioclețian până la anul 303 nu a luat nicio măsură împotriva creștinilor. Această stare de lucruri a îngăduit creștinilor vrednici să urce până la cele mai înalte slujbe în împărăție. În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Dioclețian l-a luat ca însoțitor la domnie, a aprins prigoana împotriva creștinilor. Istoria creștinătății stă martoră că, din anul 303 și până la 313, anul decretului de la Mediolanum (Milano de azi), prin care Sfântul împărat Constantin a dat libertate de exprimare în cult creștinilor, Biserica a trecut printr-o cutremurătoare încercare și o sângeroasă probă: creștinii au fost siliți să aleagă, cu prețul vieții lor, între zeii păgâni și Hristos.
Cunoscând, deci, decretul de prigonire împotriva creștinilor, îndată Sf. Gheorghe s-a înfățișat singur înaintea împăratului Dioclețian și, înaintea întregii curți împărătești, a mărturisit deschis că este creștin și că înțelege să slujească în oastea împăratului ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire și îndemnat de Galeriu, Dioclețian a dat poruncă să fie dus în temniță și pus la chinuri, ca să se lepede de credință. Și a fost trecut prin toate vămile muceniciei – loviri cu sulița, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapa cu var nestins, încălțăminte cu cuie, băutură otrăvită, bătaia cu vine de bou ș.a. Toate acestea și altele asemenea Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăție, stând tare în credința lui Hristos.
În consiliul ce s-a ținut pentru persecutarea creștinilor, Sfântul Gheorghe a combătut din răsputeri planurile împăratului, mărturisind vitejește pe Iisus Hristos. Împăratul era așa de tulburat pentru purtarea sfântului, încât nu putea nici vorbi și a făcut semn unui dregător pe nume Magnetie să răspundă lui Gheorghe. Acesta l-a chemat la sine și l-a întrebat: Cine te-a îndemnat să vorbești cu atâta îndrăzneală? Sfântul Gheorghe a răspuns: Adevărul. Din întrebările și răspunsurile ce urmară, s-a constatat că este creștin și gata în orice moment să pătimească pentru Iisus Hristos.
Însuși Dioclețian încearcă prin cuvinte măgulitoare a-l atrage de la credința creștină, dar Sfântul a rămas statornic în hotărârea sa. După aceea a fost dus în temniță și supus torturilor celor mai grozave, punându-i o piatră mare pe piept, încât era să fie cu totul strivit. A doua zi, înfățișându-se împăratului cu pieptul turtit abia putea să vorbească, spre a-i dovedi că rămâne statornic în hotărârea sa. A fost apoi legat de o roată și sfâșiat de fiarele ascuțite care treceau prin corpul său. Aceste chinuri Sfântul Gheorghe le suferea cu mare răbdare, lăudând pe Dumnezeu cu mare glas, apoi numai în inima sa, fără să scoată măcar un suspin. Împăratul, crezând că a murit, a plecat plin de bucurie la templul lui Apolos, iar Sfântul a fost dezlegat și vindecat de rănile sale prin puterea lui Dumnezeu, Care trimise un înger luminos ca să-l îmbărbăteze. Ostașii, mirându-se de cele ce au văzut, au alergat la împărat.
Mergând acolo Sfântul Gheorghe și arătându-se lor cum era înainte, mulți s-au minunat și au crezut în Iisus Hristos, Care proslăvește pe Sfinții Săi. Însăși împărăteasa Alexandra (prăznuită pe 21 aprilie), văzând pe Mucenicul tămăduit prin minune, auzind și de arătarea îngerească, a crezut și a cunoscut adevărul. Împăratul a mai poruncit ca Gheorghe să fie îngropat într-o groapă cu var nestins, dar și de aici a ieșit nevătămat. După aceea a poruncit să aducă niște încălțăminte de fier, care să aibă piroane lungi, cu care fiind alungat, s-a rănit grozav la picioare, dar și de data aceasta s-a vindecat.
A doua zi, de față cu senatul și toți dregătorii, a îndemnat pe Sfântul Gheorghe să jertfească idolilor, dar Sfântul, cu multă îndrăzneală mărturisind credința sa, a fost bătut cu vine de bou, până ce tot trupul său se făcu numai răni. Îndată după aceea vindecându-se și stând cu fața veselă în fața lui Dioclețian, acesta a crezut că numai prin farmece se vindecă el așa de curând. Deci porunci unui vrăjitor renumit, Atanasie, ca să-l biruiască prin farmecele lui și să-l omoare cu otravă. Pregătindu-i acesta otrava, Sfântul a luat-o cu bucurie, dar, după un ceas, împăratul a văzut că Gheorghe a rămas nevătămat. După aceea, înviind un mort, mulți au crezut, printre care și vrăjitorul Atanasie.
Peste noapte i s-a arătat Domnul în vis și l-a îmbărbătat, vestindu-i că în curând va primi cununa muceniciei. Chemând apoi pe servitorul său, i-a spus cele ce trebuia să facă după moartea lui. A doua zi, Dioclețian încearcă a-l îndupleca cu cuvinte blânde, dar Sfântul, ducându-se în templul lui Apolon, prin rugăciunile sale a făcut de au căzut toți idolii la pământ. Auzind de aceasta, împărăteasa Alexandra n-a mai putut tăinui credința sa și alergând la locul unde se afla marele Gheorghe a început a striga: „Dumnezeul lui Gheorghe ajută-mă că Tu ești Unul Atotputernic”. După ce s-a potolit mânia poporului, văzând că toate încercările sale sunt zadarnice, împăratul Dioclețian a poruncit să-i taie capul Sfântului, cât și Sfintei Alexandra, soția sa. Ostașii târându-i la locul de osândă, împărăteasa și-a dat sufletul pe cale, iar Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, după ce s-a rugat cu căldură lui Dumnezeu, mulțumindu-i pentru binefacerile primite, cu bucurie și-a plecat capul ca să-i fie tăiat și a primit cununa cea neveștejită a slavei în ziua de 23 aprilie, anul 296.
Pentru cei credincioși, Mucenicii sunt creștini aleși, luminați de Dumnezeu, pentru a duce lupta împotriva păgânătății și a diavolului. Drept aceea, în toiul prigonirilor și în clipele când sunt puși la în-cercările cele mai sângeroase, Mântuitorul îi luminează cu puteri dumnezeiești, care le ocrotesc trupul împotriva suferințelor. Dintre toate religiile lumii, credința ortodoxă are cea mai solidă bază de mărturisire în sângele nevinovat al Sfinților Mucenici.
Fiind un așa mare iubitor de Dumnezeu și de Hristos, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și după moarte a făcut minuni, căci nu degeaba, în Vechiul Testament, Dumnezeu prin gura psalmistului a grăit: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul lui Israel” (Psalm 67, 36).
În părțile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele Marelui Mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat și se făcea multă nevoință cu aflatul lor și cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu, având adevărată și întărită credință la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cumpărat și ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuți și înfrumusețați, și pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii să ia și să ducă și pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia, de supărare căzând la pământ, plângea și se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod și-i zise: „De ce ești tristă, femeie?” Iar ea îi spuse pricina întristării, și sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: „Unde-ți este voia să fie pus stâlpul?” Și ea răspunse: „De-a dreapta parte a bisericii”. Și sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: „Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi)”, și ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: „Ajută și tu” și ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, și cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalți și dimineața se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci așa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat și mai vârtos dacă a văzut și scrisul, care rânduia și locul unde trebuia să fie pus. Și mulțumind lui Dumnezeu, cerea și de la sfântul iertare pentru greșeala neascultării, și luând și el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalți, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă și până în ziua de astăzi întru neștearsă pomenirea femeii și întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.
Iată altă minune făcută la Mitilene și care înfricoșează tot gândul și tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a Marelui Mucenic Gheorghe, foarte slăvită și vestită. Și este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulțime multă de popor în toți anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând aga-renii ce erau în Creta, au lovit fără veste la vremea privegherii pe câți au aflat în biserică și i-au luat legați, împreună cu câți au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulți scăpaseră. Pe cei ce i-au prins i-au dus în Creta, între care era și un tinerel, pe care saracinul care-l prinsese l-a dăruit lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Și trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, au ajuns iar la prăznuirea prea-măritului mucenic; tânărul a slujit lui Amira, iar părinții lui nelăsându-și obiceiul lor și nici nu au fost nemulțumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ți nădejdea la Dumnezeu și mulțumind sfântului și făcând praznic după obicei, au ieșit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemați; iar maica copilului, întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând și rugând pe sfântul ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va ști, cu atotputernicul și dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Și, după ce și-a sfârșit femeia rugăciunea, șezând oaspeții la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, și stau gata cei ce dregeau vi-nul. Atunci, din voia lui Dumnczeu s-a făcut minune mare și preamărită și aproape de necrezut pentru cei ce nu știau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioși nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar și se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toți cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Și întrebându-1 de unde și cum se află în mijlocul lor, el a zis: „Umplând paharul acesta de vin ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ținând cu mâna dreaptă paharul și cu stânga ținându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeți în mijlocul vostru”. Acestea auzindu-le și văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Și sculându-se de la masă, au dat laude și mulțumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.
Dintre toți sfinții sărbătoriți în lumea creștină puțini au ajuns la faima de care s-a bucurat și se bucură Sfântul Gheorghe la poporul nostru. În satele și orașele țării noastre, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea lui. Mulți oameni, bărbați și femei, îi poarta numele. De asemenea, și multe orașe din țară. Al treilea braț al Dunării, în Deltă, se cheamă Brațul Sfântului Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Ștefan cel Mare și Sfânt la Mănăstirea Zograful, din muntele Athos, are chipul Sfântului Gheorghe doborând balaurul. Iar acest chip al Sfântului doborând balaurul a fost la noi ca un răsunet și ca o chemare a poporului la lupta creștinilor împotriva balaurului vremii, adică a păgânilor otomani și împotriva diavolului. O dovadă este și rugăciunea lui Ștefan cel Mare, scrisă pe steagul său: „O, luptătorule și biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați, bucurie nespusă, primește de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Țării Moldovei. Păzește-l pe el neatins în lumea aceasta și în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Și aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43 an al Domniei Sale”.
În asentimentul evlaviei românilor, și municipiul Suceava este sub ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință, fapt dovedit și de construcția mai multor biserici care îl au ca patron. Printre acestea se numără și Biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Obcini (din incinta Centrului de Recuperare Neuromotorie Blijdorp-România), care se află în construcție. Pe această cale dorim să le mulțumim tuturor binefăcătorilor noștri, care au evlavie la Sf. Gheorghe pentru dragostea cu care ne-au înconjurat. Dumnezeului nostru slavă în veci! Amin.
Preot BOGDAN STRATON