Biserica lui Șendrea apare în față pe neașteptate, culcușită în pământul neted al terenului din centrul satului Dolheștii Mari. E atât de frumoasă, atât de elegantă și bine îngrijită, încât pare să fi înmugurit din marele trup al satului și nu zidită acum 540 de ani. Soarele joacă printre frunzele de tei, pete de lumină arzătoare aleargă pe acoperișul de tablă, străfulgerând în ferestrele minuscule, iar aerul tare al dimineții mângâie rotunjimile fețelor credincioșilor ce se îndreaptă spre slujbă. E superbă! Împrejurul ei stăruie tei seculari, iar în interiorul său ard lumânările.
În acest sfânt locaș a oficiat slujbele religioase Costache Theodoru, căruia localnicii îi spuneau popa Costache și care a slujit în vremea lui Al. I. Cuza. Una din fetele preotului Costache s-a căsătorit cu preotul Becleanu, care a preluat parohia (1866-1900). În vremea preotului Costache Theodoru, biserica, inițial cu trei compartimente și fără turn, a suferit o mare schimbare (între anii 1852-1854), când arendașul Stati din localitate i-a adăugat un pridvor diform, mai îngust cu 1,20 m față de vechiul locaș. Pridvorul era prevăzut cu două ferestre, de o parte și de alta, așezate mai sus, cu zidul de aceeași grosime cu cea a zidurilor originale. Deasupra pridvorului s-a înălțat o clopotniță, la care se ajungea pe treptele aflate în zidul din partea de nord a edificiului. La jumătatea urcușului, în dreptul spiralei, se afla o mică fereastră. Prin adăugarea pridvorului s-a acoperit pisania originală, de la fațadă. Fără actualul turn, biserica apărea ca o bazilică romană de tip creștin, cu un exterior plin de simplitate. Turnul adăugat se armoniza cu întregul aspect al bisericii și îi dădea măreție. Clopotnița avea formă de bulb, iar turla de deasupra avea arhitectură de influență rusească.
Preotul paroh Costache Theodoru a fost un exemplu de omenie și cumsecădenie. Era o fire modestă, un om iubit, bun, de o blajinitate proverbială, apreciat pentru dârzenie, demnitate, credință, curățenie și verticalitate. Prieten cu toată lumea, darnic, plin de poezie, de vise, frumos, sănătos și simțitor, capabil de afecțiune, de tandrețe și iubire, preotul Costache a avut o poveste frumoasă și durabilă de 72 de ani. Înalt, ascetic, cu o barbă călugărească, îmbrăcat în reverendă neagră, cu părul alb, era un misionar peste vreme, stăpânul vieții și judecății, cu o solidă moștenire morală, cu vocație de constructor, cu o trăire profundă a unor sentimente pe care mulți dintre săteni le considerau ca aparținând unei lumi apuse. Bucuria pe care părintele Costache o arăta celui ce intra în biserică era molipsitoare. Cu entuziasmul și dragostea sa i-a câștigat pentru biserică și pe foarte mulți copii din satul Dolhești. A trecut prin multe perioade grele în viață, dar avea o toleranță și o generozitate magnifică, îndurând capriciile altora ca pe un dat de la Dumnezeu. Era o personalitate puternică, foarte inteligent; ca toți românii mari, nu s-a aplecat spre ce spunea lumea de rău. Iubirea lui pentru oameni era ca un colac de salvare în mijlocul puhoaielor năucitoare, aducătoare de moarte. Zâmbetul era una din cheile succesului, un zâmbet al bucuriei, ca un punct de reper magic.
Cu o ardoare rar întâlnită, ani în șir, a transformat biserica într-un adevărat locaș al rugăciunii. La talentul și harul cu care a fost înzestrat, la care se adăuga uriașa voință și putere de muncă pe care și le-a cultivat și întreținut o viață, părintele Costache ar fi putut pleca la oraș, dar nu a făcut-o; devotamentul total față de localnici l-a ținut pe loc până la moarte. Pledoariile sale înfocate, care au cucerit mulțimea, curajul său, care a fascinat credincioșii, au rămas ca file antologice în istoria Bisericii „Cuvioasa Parascheva”, zidită de hatmanul Șendrea. El a propovăduit adevărul în sufletul oamenilor, a aruncat semințele credinței și demnității și ele au rodit din belșug. A vărsat lacrimi pentru viața zbuciumată, dar pilduitoare, a creștinilor, care au cuprins recunoștința pentru credință și moștenirea pe care s-a juruit s-o păstreze pentru totdeauna. Cu zâmbetul lui larg, plin de bunătate și inteligență, a încercat să substituie cuvintele. Doar că la aceste nuanțe adăuga umbra unei resemnări. Generos, plin de mărinimie, de energie, stăruia în inimile credincioșilor cu alese cuvinte. Analist lucid, cu sete de absolut, cu multă credință și demnitate, era un căutător, un om neliniștit care-și punea mereu întrebări și care nu se mulțumea niciodată cu răspunsuri convenționale, încercând mereu să vadă noi perspective asupra adevărului. Avea curajul să aducă în discuție o viziune asupra lumii și universului. Privirea lui bătea departe și venea de departe. Părintele avea un har care bucura la bine și la rău inima oamenilor obișnuiți. Și-a purtat coroana credinței cu o modestie proverbială, i-a iubit pe toți cu o dragoste fierbinte. Calm, cu pălăria pe cap și palmele odihnindu-se pe Biblie, privea îngăduitor lumea prin ochelarii largi, rotunzi, cu rame groase. Trecerea anilor nu i-a erodat mintea, ci chiar i-a ascuțit-o. N-avea prejudecăți, cuvintele erau vioaie, modeste, adesea înflăcărate de un fir de umor. Nici o sincopă, niciun oftat. La vârsta bătrâneții, vorbea cur-siv, fluent, cu gesturi elegante. Era puternic, împăcat cu faptele lui, dar uneori vorbea ascunzând o suferință necunoscută. Știa o sumedenie de lucruri despre locașul în care slujea de 40 de ani.
Biserica, zidită de hatmanul Șendrea, înseamnă pentru credincioși o călătorie în timp, în istorie, în care preoții au promovat nu numai ideea de continuitate istorică, dar, mai presus de toate, perenitatea și valoarea fundamentală a etosului creștin. Preotul paroh Costache Theodoru rămâne una din figurile emblematice, un om care s-a identificat cu aspirațiile, suferințele, credința, speranțele și idealurile dolheștenilor ortodocși.
Comentarii