Previzibil, inevitabil chiar, apariția volumului Viața unui om singur (Ed. Polirom, 2010), la cinci de la moartea autorului (conform dorinței testamentare a lui Adrian Marino) a pus pe jar fauna literaților.
Amânăm inventarierea ecourilor și a unor reacții furioase, chiar viscerale (firește, a celor „încondeiați”, îndeosebi) pentru un viitor episod. Încercăm, deocamdată, a schița un profil al „marelui singuratic” de la Cluj, un ideocritic animat de mari proiecte, spirit himeric, enciclopedic, sintetizator, un ins vanitos, iritabil, care abia spre sfârșitul vieții și-a recâștigat adevărata vocație (cea râvnită, de ideolog) și care, în masivul op amintit (526 p.), se războiește cu toată lumea. Deoarece – precizează autorul – gândind altfel, scara sa de valori era „net deosebită de a mediilor sociale și culturale” străbătute, aruncându-l într-o singurătate (nici socială, nici sentimentală) „greu de suportat”. Eternul revoltat, măcinat de irezolvabile contrarietăți, încearcă, așadar, să-și descrie suferința și să-și dezvăluie identitatea (neînțeleasă, marginalizată etc.), răfuindu-se cu ignarii contemporani.
Convins că în câmpul nostru cultural critica de idei ar aduce „un suflu nou”, incomodul Adrian Marino a pledat, consecvent și coerent, cu „elan categorial”, pentru un proiect de anvergură, impunător, de reflexie românească. Ceea ce a și reușit. Știind prea bine că rațiunea ultimă a literaturii se află, negreșit, dincolo de ea. Și că, logodind (himeric) culturalul și politicul, dezvoltând enciclopedismul (iute taxat de unele voci drept anacronic) va sluji eforturile de democratizare și reformism pe fundalul liberalismului, raționalismului, policentrismului, idei dragi, pentru care s-a bătut o viață. Dar „gânditorul categorial” (cum, fericit, l-a numit Constantin M. Popa), părăsind Paradisul conceptelor și-a dorit cu ardoare, în realitatea imediată, „revenirea în Europa”. Militantismul său s-a cheltuit, fără economie, și în această direcție oferind (v. Al treilea discurs) un mesaj neo-pașoptist corectiv pentru a dobândi o dublă ereditate (a fi români și europeni, în același timp) și a lichida tarele naționale, acea pecete a „neisprăvitului” (cum zicea D. Draghicescu) care ne însoțește în Istorie. Adică fenomenele de disgenie, superficialitatea și fragmentarismul, foiletonismul și poetocentrismul, șirul de complexe hrănind, paradoxal, „fraudele pioase” în numele orgoliului național și jinduind respectabilitatea. Știind că în „țara formelor fără fond” n-am prea aprofundat, ci doar am adoptat, de ochii lumii. Ceea ce, vai, se întâmplă și azi, manevrându-se dezinvolt, cu voioșie iresponsabilă, o retorică mincinoasă. Or, ceea ce impune la Marino, pe toată întinderea preocupărilor sale (ca spirit insațiabil) ar fi tocmai seriozitatea și profunditatea.
O teribilă energie pozitivă, biciuită – probabil – și de frisonul recuperărilor și un elan pașoptist mereu în clocot îl mână pe Adrian Marino spre marile proiecte, criticul fiind convins că trebuie început ceva. Ieșind din asceza orgolioasă, el avea la îndemână (și) supapa călătoriilor, interesat – cu o vibrație grandilocventă – de cunoaștere, deschidere, dialog. Trecut printr o experiență existențială plină de frustrări, ostracizări, adversități (eclipsând, inevitabil, magnetismul ficțional), dovedind o psihologie adolescentină, alternând candoarea cu crisparea, Marino s-a bătut toată viața, cu „o melancolie de ciclop” (Gh. Grigurcu), pentru legături culturale libere. În pofida sistemului opresiv de la noi, el s-a manifestat de altminteri ca un om liber, spărgând blocada, vestejind mentalitatea fragmentaristă pentru a înscrie competitiv critica românească în sistemul european de referințe, blamând satelizarea.
Dar o europenizare „aproximativă”, observa Adrian Marino, a însoțit devenirea societății noastre, fără a transforma preceptele europene în realități locale. Mai mult, România continuă a rămâne „țara lui pseudo”. Astfel de opinii, deloc singulare sau surdinizate, invocă experiența postpașoptistă și analizează necruțător „jocul” elitelor. Fiindcă, negreșit, în dezlegarea ecuației românești realitățile geopolitice și presiunile contextului internațional au cântărit (decisiv, uneori), dar comportamentul elitelor noastre, fie ele politice ori culturale, nu trebuie scutit de o lucidă și nepărtinitoare analiză. Ea nu a fost încă făcută.
Avalanșa de epitete negative a copleșit profilul etnopsihologic, alimentând o etichetologie prosperă. Cum vom reacționa? Fiindcă imagologia rău-voitoare poate fi domolită, în primul rând, printr-o corecție a realităților autohtone. Din nou, soluția marinescă ni se pare corectă: alinierea europeană nu se rezumă la o etapizare tehnico-legislativă, ci presupune localizarea și internalizarea valorilor și a mentalităților, aducând Europa acasă. Obținând, așadar, o „dublă ereditate”. Fiindcă, de fapt, al treilea discurs pentru această nouă identitate pledează.
Să mai notăm că exigențele integraționiste cer o societate performantă; nu se împacă, nicidecum, cu improvizația, criticismul steril, vorbăria întreținută de un tonus balcanic, irosind energii și eșuând într-un politicianism centrifugal. Trebuie, foarte exact, să definim ceea ce vrem să fim; reîntoarcerea într-un trecut fals-edenic este imposibilă și contra-productivă. Nu acolo sunt soluțiile.
Formele sunt autogenerative; ele își creează, în timp, progresiv, prin strădania și completările la care se obligă „curgerea” generațiilor, fondul necesar. Stimularea se poate dovedi fertilă, corectând mentalități, deprinderi sociale, reflexe și moravuri. Cu o condiție însă, mereu în cumpănă la meridianul nostru: continuitatea eforturilor. Din păcate, ispita adamică, tema manoliană, fixația maniheică, râvna furioasă a demolărilor în perspectiva unui nou start în Istorie, de regulă ratat, compromit această condiție și mută accentul de la evoluție spre revoluție, retezând putința creșterii organice. De altfel, admițând rolul propulsor al ideilor, forța lor critică și vizionară întreținând o fertilă tensiune, va trebui să admitem că asimilarea unui program radical, penetrând straturile României „profunde”, nu s-a împlinit nicicând.
După cum se știe, cultura noastră este poetocentrică. Ne lipsește o tradiție raționalistă, iar mentalitatea literară, preeminentă, blochează sau deformează circulația ideologiilor. Așa fiind, filosofia integraționistă va vehicula mai degrabă o „cultură a sentimentelor”, cu reacții emoționale, viscerale și mai puțin o argumentare „rece”, cu blindaj științific. Literaturismul culturii noastre, denunțat cândva de M. Ralea, va cultiva eseismul sprințar, obsedat de efecte stilistice. Or, cele două moduri de a gândi lumea influențează (și împietează) asupra soluțiilor, perpetuând dramatic condiția noastră de țară dilematică, devenirea românească fiind marcată de această tensiune a dubletelor. Sedusă, culturalicește, de pilda Occidentului și plasată, geograficește, pe orbită orientală, România își prelungește, păgubos, indecizia. Iar edificarea specificului este „o operă de desprindere”, de diferențiere, realizarea noastră sufletească fiind – anunța tot M. Ralea – un fenomen de viitor. Sarcină care stă încă în fața noastră, încercând o definiție a fenomenului românesc, conjugând – cum sugera Adrian Marino, pledând pentru un neopașoptism cultural – cele două orientări ideo-logice adverse (autohtonismul și europenismul) într-un al treilea discurs, stingând o relație de adversitate și propunând un nou raport între izolarea specifistă și integrarea europeană. Depășind, așadar, fantasmele occidentalizante și himerele autohtoniste în numele unui pragmatism care să ne conducă spre civilizație, modernitate și europenizare.
Am făcut acest ocol pentru a înțelege de ce „al treilea discurs” pare a fi, după Adrian Marino, soluția adecvată: o formulă intelectuală (deocamdată) care să ne scoată, definitiv, din capcana izolaționismului și să nu ne „piardă” în cosmopolitismul globalizant, sub tăvălugul mondializării. Este o soluție realistă? Există, se știe, voința politică, de fermă orientare pro-occidentalizantă,dar și rezistența obscură a substratului cultural. Cum, vorba unei analiste, nu putem fugi din Balcani și, pe de altă parte, nu putem deveni nicicând „vestici”, nu ne rămâne decât a spera că vom împăca cele două direcții, desemnând o „endemică dispută” în cadrele culturii noastre.
Evident, discursul terț nu afirmă idei total noi. Mai degrabă e vorba de o reîntoarcere la „izvoare” pentru a identifica și asimila marii precursori ignorați, o întreagă tradiție românească și, îndeosebi, fondul liberal, respingând – deopotrivă – asumarea imitativă (întreținând fantasma unei Europe idealizate, căzând într-o mistică admirativă) sau un refuz brutal, vituperant, printr-o vehementă negare autohtonistă. Și atunci, crede Marino, cultura de centru poate fi o astfel de formulă de sinteză, receptând influențele occidentale și având inițiative proprii, printr-un program stimulativ, emulativ, lipsit de complexe, protejând personalitatea și originalitatea. Examinând peisajul autohton pe fundal comparatist, Marino descoperă cu încântare suflul pașoptist, spiritul de pionierat, identificând necesitățile și lacunele culturale, angajând viitorul, descoperind Europa ca noțiune-simbol. Dar dincolo de contribuțiile strict documentare, masive și probatoare, prilejuind un examen atent, cu textele pe masă, ni se dezvăluie un întreg program cultural, stârnind exaltarea unora sau angoasa altora.
Fiindcă Marino descoperă două Românii ideologice; una, în faza vizionară, sperând la citadinism și civilizație, revendicându-se de la „Europa luminată”, cealaltă, trăind după „indicațiile firii”, arhaică, conservându-se „ca rezervație folclorică” într-un naționalism izolaționist, mistic, azi pulverizat. El cere răspicat o românitate deschisă, angajamentul ideologic al elitelor, ieșind din indecizie, miza pe valori, implicit un lobby eficient, de la strategia statală la abilitățile relaționale ale creatorilor, câștigând acea pomenită identitate: de a fi români și europeni, de a ne face cunoscuți în lume. Izbăvindu-ne, astfel, de un tragism condițional, condamnându-ne la o necurmată „sfâșiere” între cei doi poli. Or, rana deschisă a culturii noastre rămâne tocmai circulația valorilor. Avem valori de rang universal, dar ele nu circulă în lume; rămân ale unui fenomen cultural „parohial”. Ca să nu mai spunem că, frecvent, nu sunt recunoscute și respectate nici acasă. Cazul Marino probează acest vechi nărav. Încât iritările venerabilului ideocritic sunt, până la un punct, îndreptățite.
Comentarii