Ieri a fost și ziua de naștere a poetului Nicolae Labiș de la Mălini. Păcat, aripile i s-au frânt scandalos de repede, Pasărea cu colț de rubin a mușcat nemilos din prea scurtu-i destin (doar 21 de ani!; dar, vorba aia: fiștecare are vârsta pe care o simte).
Să-i citim opera, câtă este, și-l vom avea pururi aproape de noi. După spusele dlui Eu-gen, învățător și… braconier, părintele lui Nicolae, căprioara din arhicunoscuta poemă era, de fapt, un căprior, vânat pentru a mai ogoi și potoli foamea… devoratoare ce bântuia după război.
Hm, a știut acest ciutac de geniu că moartea nu e departe de soarta lui…
Vorba lui Panait Istrati (din “Neranțula”): Să dai, să dai, iată marea fericire a vieții. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ți trăiești avânturile, să-ți trăiești durerea… să înhați raza de bucurie care fuge, să-ți arăți dinții frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ți-l cerșesc, și apoi, apoi să plângi nebunește, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi!
Și vorba lui Nichita Stănescu despre Nicu (Amintiri din prezent, Ed. Sport-Turism, 1985): Nu-l iubeam – eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica și semnul tipărit al literei mi se părea miraculos și de ne-atins…
Comentarii