Atuuri – metafora, ironia…

Mi-ar fi plăcut să pot susține, cu mai multe și mai convingătoare argumente, că „personajul” principal al noului roman al lui Gheorghe Postelnicu, „Minunata Adela” (Editura Rafet, 2009), este satul natal al autorului, al lui Vasile Voiculescu și, cu voia dumneavoastră, și al meu. Mărturisirea unei asemenea preferințe / slăbiciuni personale nu se vrea însă, în niciun caz, o judecată de valoare asupra unei construcții prozastice solide, care – se cuvine spus din capul locului – e de așteptat să atragă atenția criticii și a cititorilor.

 

Și totuși… Într-o oarecare măsură, chiar cu numele schimbat (preluat de la o așezare componentă – Bădila), dar reconstituit în datele sale semnificative prin referințe toponimice nume-roase (Jariște, Gorgane, Colnic…), satul cu pricina este, în roman, o entitate literară de prim-plan. Geografia lui autentică este reprodusă / sugerată / recreată prin evocarea celor două râuri la confluența cărora se află, a cătunelor, reliefului și pădurilor colinare, a mărăcinișurilor, văgăunilor și altor felurite detalii ale mediului local; ea este, totodată, însuflețită prin oamenii locului, cu onomastica, mentalitățile și comportamentele particulare. Astfel, în satul „ca un roi de albine agățat într-o scorbură”, „cu dealuri brăzdate de făgașe noroioase, văgăuni pline cu mărăcini, păduri retezate de ferăstraie”, cu ulițe „întortocheate și ciudate”, localnicii adoptaseră un tipar „potrivit căruia, indiferent de etate, le știau pe toate”; tot ei „dădeau gata o sticlă de țuică fără să li se plimbe limba în gură”. Imaginea locului și a bădilenilor este departe de a fi idilică, sentimentală, atâta vreme cât aflăm, de pildă, că „satul Bădila rămânea versiunea măruntă a statului România prin indolență și lipsă de civilizație”.
Continuând în același registru, am putea să… recunoaștem că „eroul” principal configurat de cele peste 210 pagini ale romanului nu este un anumit spațiu, ci, mai degrabă, un segment temporal: cel al anilor de tranziție românească din preajma hotarului de înnoire a mileniului. Spre deosebire de „Vâsla de sare” și de „Tânărul Veronel”, cele două romane anterioare ale lui Gheorghe Postelnicu (cărora li se adaugă un volum de proză scurtă – „14 povestiri”), unde arcul de timp avea o cuprindere mult mai amplă (de la începutul secolului al XX-lea până la „obsedantul deceniu”, respectiv până în 1990), de această dată, faptele, întâmplările (câte sunt) și secvențele de viață umană se concentrează în vreo 4-5 ani, materia epică privilegiind desfășurările în gând, conștiință, imaginație. Evadările destul de rare din acești ani urmează calea unor succinte incursiuni sau trimiteri antedecembriste la mecanismele ascensiunii sociale, ale agoniselii ilicite sau duplicității ori varianta unor amintiri (mai rar, referințe auctoriale) de natură să evidențieze continuitatea de caracter a personajelor. Cât privește timpul narațiunii efective, el este cel în care mulți se arată „lacomi și fără rușine”, „vechea generație de ceaușei devenea generația sexului și a drogurilor ușoare”, descurcăreții „aveau strategii care scoteau mediul din melancolie” provocându-i distrugeri folositoare lor; „Începuse deceniul dezordinii inteligente, al haosului profitabil în care viața era un banner uriaș pictat cu fotbaliști și maneliști, cu fotomodele și moderatori de televiziune” – se constată la un moment dat. Chiar dacă nu întotdeauna cu detalieri, același timp reînvie prin numirea unor „însemne” specifice fețelor tranziției: alegeri, retrocedări, clientelism, buget local, investitori, rumeguș, ajutoare sociale, proiecte europene, capital străin, gardă financiară, cablu și emisiuni TV notorii etc. Fără îngroșări sau insistențe supărătoare, toate acestea se regăsesc evocate, ilustrate, inserate în curgerea firească a prozei, care, oferind un eșantion socio-politic fidel spațiului și timpului vizat, capătă, pe alocuri, virtuți de realism documentar.
Adevărații protagoniști ai romanului, dispuși într-un clasic triunghi erotic, beneficiază de profiluri complexe, conturate cu iscusință, nuanțele, umbrele, luminile sau tușele groase armonizându-se în portrete viabile literar. Deși își adaugă sau adâncesc reciproc trăsături, iar naratorul nu se sfiește să traseze apăsat linii temperamentale sau de caracter, imaginile celor trei sunt, într-o bună măsură, și autoportrete, date fiind propensiunea introspectivă sau înclinația lor de a face apel la memorie. Jan Zigu – soțul –, fost muzeograf, medievalist, profesor, apoi primar, candidat și, în fine, „vice”, este „curios, temător, singuratic”; „nu fusese nici în tinerețe un temerar”; „puțin războinic, mai puțin manipulator, în niciun caz profund și plin de forță”, cu un accentuat instinct de conservare manifestat și prin duplicitățile tinereții sau prin lașitatea din momentele prerevoluționare, el se simte inocent, dar „expirat”. Evoluția (într-un fel, involuția) lui, până la propria punere sub acuzare (concretizare a pornirilor vindicative ale noii administrații a județului față de adversarii politici) și către finalul sinuciderii, desenează o traiectorie existențială (în jos) care-l desparte de Adela – soția –, a cărei ascensiune (șefă de fermă, profesoară, demnitar) e susținută de ambiție, determinând ruptura de Jan și scoaterea la lumină a relației cu Deputatul (Florin Feraru). Acesta din urmă își câștigase un buchet de supranume: Animalul, Hectare (cum îi spuneau colegii de Cameră, „nu din dispreț, ci din admirație față de felul cum devenise proprietarul unor ferme viticole”) sau Vierul „pentru bănuita sa virilitate”. Corupt, gata pentru orice manevră politică, Deputatul, „bucată mare de România”, are parte de un portret fizic mai degrabă grotesc („cap mare și un zâmbet cabalin”, ”elefant năpârlit”, „curcan congelat” etc.). Interesante, plauzibile, atent creionate sunt și celelalte personaje, care-și găsesc rostul firesc în textura narativă realistă: cei 12 candidați înscriși în cursa electorală pentru primărie, Drăguța Marin, câștigătoarea acesteia (fostă dansatoare în Grecia, „cu intelectul primitiv și dinamic”); apoi, pacienții „cuibului de cuci” din centrul local de sănătate mintală, între care Valentin Balotă, matematicianul-fizicianul-trabantistul „transferat” din romanele anterioare, unde acumulase o experiență de inadaptat și nonconformist, pentru ca, acum, după o scurtă perioadă canadiană și un accident, „să vorbească cu basculantele” și, obsedat să instituie ordinea în haosul din trafic, să ajungă (simbolic?), la capătul existenței, în haznaua spitalului.
Cu o remarcabilă fluență a frazelor și ideilor, cu analize psihologice ce dezvăluie zone ascunse de personalitate și justifică manifestări și conduite, cu o simbolistică subtilă (evidentă sau doar bănuită pentru cititor; vezi, de exemplu, pacienții și întâmplările din centrul psihiatric), romanul „Minunata Adela” (din care un fragment intitulat „Roșcata” a apărut și în „Bucovina literară”) poate fi considerat, forțând ușor lucrurile, un nou prilej pentru autor de a se afirma nu doar ca prozator cu o amprentă stilistică astfel reconfirmată, ci și ca…poet și critic (cele trei ipostaze fiind ilustrate ca atare, în timp, de creația literară a lui Gh. P.). Poet, pentru că metafora, limbajul figurat sunt, în paginile romanului, constante ale stilului; critic, fiindcă, pe parcursul narațiunii, se strecoară observații / sugestii ce ar putea deveni piste de interpretare a prozei în toate dimensiunile sale. Iată doar câteva: „Venise vremea în care pamfletul și ironia erau roase de neputință”; „înregistra și punea alături nori de impresii mărunte”; „își ascultase gândurile”; „cu cât (realitatea – n.n.) devenea mai blândă, cu atât le era lor mai greu să deosebească realitatea de ficțiune”; „fiecare în felul lui devenea jucăria propriei imaginații” etc., etc.
Nu putem încheia șirul de notații (fatalmente schematice și incomplete) fără a menționa că, după metaforă, ironia este, în acest roman marcat de frecvente exerciții de rafinament stilistic, dar nu de calofilie, un alt atu al scriiturii. Decelabilă chiar în titlu (sintagmă reluată ca laitmotiv în text), ea este îngăduită de detașarea (cinică aproape) cu care autorul tratează personajele și realitățile unor vremuri familiare nouă. „…Grupul de luptători care apăraseră cu pieptul lor telefonul primăriei”; „Candidatul scrie de zor în carnețele, parcă e reporterul de teren al lui Dumnezeu”; „bunăstarea ei începuse din partea de jos a corpului… Civilizația ajunsese până la unghii, lungi, sclipitoare, curate”; „De la o înălțime de sute de kilometri sateliții americani urmăresc pas cu pas instaurarea democrației în satul Bădila” – sunt numai câteva mostre de cultivare a resurselor expresive ale ironiei. La care ne limităm pentru ca, într-un spațiu decent, renunțând la o frază concluzivă, să mai putem aminti alte câteva reușite ale prozatorului: secvențele (pe care le putem presupune) onirice, precum cel sugerând, dacă am înțeles bine, uciderea virtuală (în imaginație, asemenea străvechii arderi în efigie) a cuplului adulterin, reconstituirea stărilor de „febră a conștiinței”, de „plutire”, ca și a proceselor mentale ale internaților din centrul de sănătate, recursul, într-o notă de firesc, la termeni și idei din domenii mai puțin accesibile etc.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI