„Exercițiul tristeții te ajută să fii pregătit pentru mari fericiri”

Interviu cu ALICE NĂSTASE, „editor in chief” al revistei „Tango”, autoare și coautoare în ultimii 3 ani a mai multor cărți de care femeile s-au „lipit” imediat

– Crezi că ți se potrivesc anii 2000?
– Crezi că ni se potrivesc vreuneia dintre noi? Că merităm vreuna să trăim vremurile astea cumplite, în țara asta în care se întâmplă atâtea lucruri nedrepte? Nu, nu mi se potrivesc și mi-e ciudă că ne-a fost dat să ne naștem într-o țară în care nu prea am avut noroc și nici nu am prea primit sprijin. Valorile noastre, ca femei, nu au primit ajutor pentru a fi relevate și împărtășite. Pe de altă parte, constatările mele sunt pur teoretice, pentru că nu putem schimba nimic. Rare și norocoase sunt femeile care să fie împăcate cu sine 100%. Mulțumirea cu sine e apanajul oamenilor simpli, iar femeile sunt vietăți complicate, alambicate, vesele, triste, puternice. Sunt un popor ciudat și minunat.

 

ALICE NĂSTASE

– Scoți o revistă, ai publicat câteva cărți. Ai reuși să afli câteva răspunsuri despre ce vor femeile, ce vor bărbații?
– Nu am răspunsuri, dar mă încăpățânez să caut mai departe. Și să pun întrebări, pentru că la un moment dat renunțăm să mai punem întrebări și cădem în blazarea care ne distruge viața și speranțele de a mai fi fericiți. De aici îndârjirea cu care mă lupt să găsesc răspunsurile la întrebările esențiale. Poate că în timp am mai învățat cum gândesc femeile, cum reacționează ele, cum se îndrăgostesc, cum se dezîndrăgostesc.
Dar despre bărbați nu știu absolut nimic, sunt un mister absolut și nesfârșit pentru mine și cred că un răspuns cinstit ar fi că nu vom reuși niciodată să pricepem ce se întâmplă în mințile lor de reacționează, gândesc, ne iubesc sau nu ne iubesc așa cum știm că o fac. De ce pleacă, de ce vin, de ce nu știm cum să-i ținem, să-i păstrăm lângă noi, să-i schimbăm sunt întrebări la care am încercat să răspund de câteva ori singură sau împreună cu doamna Aurora Liiceanu, care are un punct de vedere mai lucid, mai rece, tăios. Dumneaei pune lucrurile la punct acolo unde eu, cu întrebările mele, fac dezordine.
– Ești o femeie tristă?
– Aș minți să spun că nu sunt. Cred că mai degrabă sunt melancolică, romantică, nostalgică, dar și tristă de multe ori, atunci când mă simt nedreptățită că nu am întâlnit ce am vrut, că nu am întâlnit până acum șansele să fiu mai fericită. Pe de altă parte, oamenii triști zi de zi au și dreptul unor momente de fericire absolută. Exercițiul tristeții te ajută să fii pregătit pentru mari fericiri.
– Lucrurile mari pe lumea asta nu s-au realizat „rânjind”, așa-i?
– Ai făcut un rezumat perfect la ce am spus, o să țin minte asta!
– Romantică, nostalgică, tristă, mereu în căutare, dar ți-a ieșit bine, ai succes, nu mi-e milă de tine…
– Nu mă supăr nici dacă ți-ar fi. Am o părere diferită vizavi de ce înseamnă asta. După mine, mila este un exercițiu al iubirii, o componentă a acestui sentiment. Cei care zic „te rog să nu-ți fie milă de mine” sunt oameni care se prefac. Când iubești pe cineva ți-e și milă de el și îl protejezi, îl aperi. Știu asta din proprie experiență. Oameni care nu m-au iubit – și mi-aș fi dorit – n-au avut nici măcar milă față de mine. Asta m-a făcut să înțeleg că nu mă iubesc. La rându-mi, față de cei pe care eu îi iubesc foarte mult (și nu mă dezic de asta) simt milă în fiecare secundă. Dar nu în sensul umilitor. Mi-e milă când le e greu, când le e frig, când muncesc prea mult, când nu dorm, când sunt nedreptățiți. Deci, dacă vreți să vă fie milă de mine, fie-vă! E un prim pas către dragoste.
Venind spre Suceava am intrat la o mănăstire splendidă, la Probota, care m-a emoționat mult. Acolo mi-a venit din nou gândul, apropo de dragoste, un gând pe care îl am de când eram copil, că prima treaptă de sentiment pe care urci este frica de Dumnezeu, iar cea mai înaltă, dragostea de Dumnezeu. Între ele sunt însă alte 1000 de trepte, dar prima și ultima rămân aceleași. Așa cred că este și drumul spre marea iubire. Oricâte trepte trebuie să urci apoi, prima este mila.
– Cărțile tale sunt hiperîncărcate de sentimente, de adevăruri despre tine ca femeie, de situații intime și trăiri profunde. Nu ți-a fost teamă să te „dezgolești” astfel judecății bărbaților?
– Sigur că mi-a fost teamă, dar, în economia generală, cam 5% a fost teamă, iar restul nevoia nebunească să scriu ce am scris. A trebuit să-mi înving teama și mi-am zis mereu, chiar și când nu eram, că sunt o femeie curajoasă. Apropo de curaj… Așa am înțeles să trăiesc din acest punct de vedere. Să-ți fie teamă, dar să te porți ca și cum nu ți-ar fi. Deci, sunt un om curajos. E un exercițiu zilnic care începe cu lucruri mici. Copiilor mei le e frică de păianjeni, coropișnițe, de gândaci, de câinii care latră la noi și ne atacă, de multe. Și mie mi-e la fel de frică de ceea ce le este și lor, dar eu trebuie să-i apăr și mă reped și mă lupt cu vreun șoarece, cu câinii ce vor să muște, adun păianjenii de care mi-a fost silă toată viața, totul, numai să nu ajungă la ei. Deci e imposibil să nu-ți fie teamă să nu fii judecată, înțeleasă greșit, expusă, disprețuită, dar au fost atât de puțini cei care au reacționat astfel încât nu a meritat să-i iau în seamă. În rest primesc multă susținere, în fiecare zi. Deși sunt cărți apărute de aproape doi sau trei ani, nu e zi în care să nu primesc scrisori sau mesaje de la femei ce-mi spun că se recunosc în lucrurile pe care eu le scriu. Și cum atunci să nu continui? E clar că nu numai eu am simțit acele lucruri și poate doar eu am avut curajul să le mărturisesc, dar foarte multe simțim la fel. Trăim în aceeași lume, gândim la fel, dar trecem prin toate, atât de greu uneori, suferim umilințe și totuși suntem mai presus de asta. „Noi suntem zeițe”, cum s-a numit cartea mea. Cred lucrul acesta din tot sufletul.
– Bărbații? Crezi că i-am putea face vreodată părtași la frământările, la întrebările noastre?
– Mă repet, pe bărbați nu-i cunosc. Rămân în continuare pentru mine un mister. Și, din ceea ce-mi mărturisesc alte femei, se pare că și pentru multe dintre ele. Mai toți au o mentalitate românească, balcanică, tarată poate de anii de comunism în care gentilețea era ultima dintre valorile promovate, iar noi, femeile, plătim încă prețul. Iar un răspuns simplu la restul întrebări ar fi: nu, nu-i vom putea face niciodată părtași la frământările noastre pentru că ei trăiesc pe altă planetă, în lumea lor. Dar noi trebuie să ne străduim și iar să ne străduim și să nu renunțăm la speranța că, poate, într-o zi, cândva…
– Dar noi ne străduim, nu? Premedităm, facem strategii de dragul supraviețuirii în cuplu…
– Facem, facem, dar cred că oamenii, deci și bărbații, nu se schimbă. Nicio strategie nu va convinge un bărbat care nu te iubește să te iubească. Nu cred că având o astfel de strategie într-o relație – cum ar fi să mergi acum acasă să-i faci un ceai și o tocăniță bărbatului tău și să-i spui „dragul meu, ești singurul bărbat pe care l-am visat vreo dată” – va funcționa și el te va iubi mai mult. Uneori, pentru că suntem singuri și sub presiunea lumii, facem ce fac toate femeile și ne luăm un bărbat, bun, rău, cum o fi, numai să-l avem lângă noi. Este o greșeală asta, care nu ne duce la vreo rezolvare fericită a vieții noastre. Am spus mereu, dragostea este un miracol care se întâmplă dincolo de voința noastră. Eu cred că apare o dată la 1000 de ani, când cerul se deschide și coboară un fulger, iar dacă atunci un bărbat și o femeie se află sub aceeași lumină a fulgerului, ei se vor iubi toată viața. Sau poate că nu este așa, poate asta este o variantă romanțată a fericirii. Nu știu, cum v-am spus…, dar caut în continuare răspunsuri.

A consemnat DANIELA BEALE

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: