Creștinul ortodox în Biserică

Ca să putem defini locul creștinului în Biserică este necesar să știm care-i sunt aspirațiile, să știm dacă privește spre veșnicie, dacă pentru veșnicie sacrifică „cele lumești” și dacă a ales să-și înceapă drumul purtând „jugul vieții” – numit de Mântuitorul „cruce” tocmai pentru a conștientiza că acest drum cere sacrificii. Examenul se câștigă doar dacă el înțelege libertatea ca pe un dar dumnezeiesc!

 

Așadar: – Care este Dumnezeul tău, astăzi?
Să încercăm un răspuns definitoriu pentru poporul român.
Creștinul ortodox va răspunde:
1. Dumnezeul meu este „Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și întru Unul Domn Iisus Hristos, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toții vecii, ….și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om!” (Simbolul Credinței);
2. Dumnezeul meu și-a arătat slava, am văzut-o la Iordan – când Mântuitorul a fost botezat, pe Muntele Tabor –, când Mântuitorul S-a schimbat la față, am văzut-o pe Cruce –, când cerul a mărturisit întunecându-se după chipul celor care L-au răstignit, am văzut-o după Înviere prin ochii femeilor mironosițe, ai apostolilor și ai celor cinci sute de frați din Galileea;
3. Dumnezeul meu se arată în icoane, cea dintâi fiind chiar Chipul nefăcut de mână, și apoi celelalte.
– Ce înseamnă jertfa Mântuitorului astăzi?
David Proorocul explică puterea Tainei Domnului prin cuvintele: „Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic” (Ps. XXII, 6), și apoi arată motivul: „…ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile” (vers. 7). Ceva asemănător constată un slujitor al catedrei de azi, zicând: „Jertfele Legii vechi nu desființau păcatele, …Jertfa Mântuitorului, un Arhiereu Sfânt, nevinovat și neprihănit, care n-a adus jertfă pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele omenirii, a adus o singură dată jertfă unică, suficientă pentru a șterge toate păcatele neamului omenesc și… ne-a putut împăca cu Dumnezeu”.
– Cum răspundem acestui dar?
Prin cultul divin public, care este expresia vieții interioare a unei comunități în care Sf. Euharistie, cu forma ei de exprimare în Liturghie, este forma celei mai înalte și sublime trăiri în Dumnezeu, pătrunderea în viața trinitară și expresia celei mai desăvârșite iubiri. În Liturghie, Jertfa Domnului devine propria noastră jertfă și unica noastră jertfă care duce la comuniune este „trăirea unei înalte taine!”.
– Este Taina care unește și desparte?
– Da! Spune Mântuitorul: „Am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa” (Mat. X, 35), și astăzi, mai mult ca oricând, se vede acest lucru. Cauza? Mântuitorul o numește necredință, rătăciții însă o transformă în metodă, o metodă cu care lucrează diabolic pentru sfâșierea Trupului lui Hristos. Sub masca întoarcerii la viața Bisericii primare, neagă de fapt viața liturgică de atunci, pentru a înlocui trăirea creștină jertfelnică cu celebrarea unei frângeri lipsită de sfințenie sau cu libertinajul din care izvorăsc relele „cu nemiluita”.
Da, din acest punct de vedere, Jertfa desparte „pe cei credincioși de șarlatanii de orice fel ai veacului acestuia”, din nefericire, mulți și tot mai îndrăzneți.
Pe noi, „ce ne mântuim”, această Jertfă ne întărește, ne hrănește pentru viața de veci, pentru că, „după sfințirea pâinii și a vinului, pâinea se preface în Însuși adevăratul Trup al Domnului, iar vinul se preface în Însuși adevăratul Sânge al Domnului” și de aceea rugăciunea Liturghierului este repetată de toți: „Încă cred că acesta este însuși Preacurat Trupul Tău și acesta este însuși Scump Sângele Tău, …nu voi spune vrăjmașilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îți voi da ca Iuda”.
S-a dovedit încă o dată că „Biserica Ortodoxă – prin conservatorismul său – constituie un suport real în păstrarea structurilor de bază ale Liturghiei Euharistice, …suport ce-și are rădăcini în așa numita lex orandi din viața creștină; …a înțeles Euharistia ca Taina adevăratei și concretei împărtășiri cu Hristos”. Din punct de vedere ortodox, Taina Sfintei Euharistii unește pe credincioși, comuniunea lor fiind în același timp și cu Hristos, ea este Taina Împăratului și prin împărtășire pregătește pe „cei ce cred” pentru împărăția lui Dumnezeu.
– Ce este de făcut?
Nu mare lucru, doar „să ne venim în fire”, așa ca Fiul risipitor, adică să ne întoarcem la viața creștină autentică pe care Biserica Ortodoxă a păstrat-o de două mii de ani. Iar dacă atunci creștinii „stăruiau într-un cuget în biserică și… frângând pâinea… luau împreună hrana întru bucurie și curăția inimii, lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul, iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte, II, 46 –47), atunci să facem acest lucru și acum, în libertate și cu dreaptă socotință, acesta fiind de fapt efectul Tainei, că spune Scriptura: „Domnul adăuga zilnic pe cei ce se mântuiau”, deci cu adevărat Taina unește!
– În ce stare ne aflăm?
Tristă! „Urâciunea pustiirii a ajuns la loc de cinste!” și direcția în care suntem îndemnați să mergem duce spre „iadul pavat cu pietre prețioase”. Din pricina multor rătăciri și interpretări „spre a lor pierzare”, Taina ne desparte „pe fiu de tatăl său, pe noră de soacra sa…”, aceasta pentru că „ochi au și nu văd, urechi au și nu aud”, inimă au și nu primesc Jertfa care mântuiește, ci săvârșesc o pseudo-jertfă, cu care „fac prozeliți străbătând lumea în lung și-lat, și… atunci îi fac fii ai satanei” (Mat. XXIII, 15). O concluzie pertinentă ar fi ceea ce a spus Sfântul Ambrozie al Milanului: „Deci nu toți Îl cumpără pe Hristos cu același preț. Cu un preț Îl cumpără Fotinus (care poate întruchipa pe rătăciții de orice fel, n.n.), care Îl cumpără pentru moarte, cu alt preț arianul, care Îl cumpără pentru vătămare; cu altul drept-credinciosul, care-L cumpără pentru slavă, dar Îl cumpără fără bani”. Iar eu adaug: cu prețul vieții veșnice cumpără… pe satana cei ce își fac idoli de toate culorile, începând de la fanii lu „X” și până la fanii lui „Y”, care se adună cu miile pe stadioane, iar Mântuitorul Iisus Hristos este lăsat să-și ducă singur Crucea, pentru ca „oamenii să aibă viață, și încă din belșug!”
– Ce să facem?
Ne spune Mântuitorul: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Mat. XI, 28). Și câtă nevoie de odihnă avem după toate alergările ca să ajungem la diverși fani și după tot zbuciumul ca „să câștigăm lumea toată”.
Armonia Liturghiei repetă zilnic această chemare părinteas-că, izvorâtă din cel mai adânc sentiment de dragoste, și ecoul trezește în adevăratul creștin dorința de a participa personal, de a retrăi momentele care marchează aducerea Jertfei ca și cum ar aduce-o pentru sine. Se vede aici “măsura setei fiecăruia dintre noi pentru darurile lui Dumnezeu, care se dau unora din belșug, altora cu măsură”, dar tuturor atât cât le este necesar mântuirii – precum mărturisea Sfântul Apostol Pavel că i-a spus Dumnezeu: “De ajuns îți este harul Meu!” (II Cor. XII, 9).
Liturghia determină pe toți să vorbească o singură limbă, ca la începutul lumii, să vorbească limba dragostei de aproapele și de Dumnezeu, Care, din prea plinul bunătății Sale, va rosti cu bucurie de această dată: “Iată, toți sunt… de o limbă, …și nu se vor opri de la ceea ce și-au pus (Jertfa euharistică le-a rodit) în gând să facă” (Gen. XI, 6). Gândul acesta ne îndreptățește să constatăm că “Ortodoxia este calitativă” și că “la acest început de mileniu ea demonstrează că păstrarea intactă a Tradiției Apostolice înseamnă o continuitate și o temelie a prezentului, că Tradiția și respectarea ei sunt bineplăcute lui Dumnezeu, …pentru că, prin viața liturgică și sacramentală, Biserica a marcat decisiv mentalitatea popoarelor, limbajul lor fiind afectiv și sugestiv”, așa cum menționează cunoscutul editorialist și scriitor ortodox Dan Ciachir.
– De ce această statornicie și care este elementul principal ce a stat la baza păstrării vieții liturgice așa cum a fost ea trăită în vremea Sfinților Apostoli?
Un singur răspuns este suficient: “Chezașul credinței este însuși poporul”, poporul lui Dumnezeu – “toți care vor crede în Mine, prin cuvântul lor (al preoției n.n.), …Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan, XVII, 21 și 23); cu alte cuvine, elementul principal este unitatea în Hristos
Astăzi, participarea la Liturghia Euharistică este modestă – adevărat că cei ce sunt prezenți reprezintă toate vârstele, dar tot la fel de adevărat este faptul că nu toți trăiesc la aceeași intensitate serviciul divin. Constatarea aceasta se întinde asupra tuturor timpurilor și ne-o confirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, că zice el despre cei ce au gândul aiurea: “Aceste cuvinte le spun acelora care la dumnezeieștile slujbe se pun pe sfat și pălăvrăgeală în timpul înfricoșătoarei și Sfintei Liturghii”; la care tot el întreabă: “Ce faci, omule? N-ai făgăduit zicând (mai înainte, n.n.): Avem către Domnul, când preotul înălțător a spus: Sus să avem mintea și inimile? Nu ți-e teamă, nu te rușinezi să fii găsit mincinos în acel ceas mare și înfricoșător? Iată cât de actuale sunt cuvintele Domnului: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați…” (Mat. XI, 28). Sfântul Ambrozie spune că, răspunzând chemării, „câți L-au primit, le-a dat putere, ca să fie fiii lui Dumnezeu, adică cei care cred în numele Lui…” sunt vrednici de cuvântul Mântuitorului: “Eu vă voi odihni pe voi!”
O chemare la viața Bisericii – actuală în Liturghie –, adresează Sfântul Grigore Palama astfel: “Să păzim noi înșine harul lui Dumnezeu nemicșorat, pe noi înșine toți tinzându-ne către ascultare și împlinirea sfintelor porunci și prin fapte, pe noi înșine lui Dumnezeu dăruindu-ne”, pentru că “toate acestea arată că adevărata patrie a sufletelor ortodoxe este Biserica Tainelor liturgice, …că prin Sfintele Taine (a căror culme este Euharistia n.n.) noi trăim, ne mișcăm și suntem” – zice Nicolae Cabasila.
Punem capăt temei supusă spre analiză prin exprimarea convingerii că, în Biserică, „Liturghia ne cheamă pe fiecare pe nume ca fiind unic și fiecare este chemat să-și mărturisească crezul – actul cel mai personal posibil, pe care nimeni nu-l poate face în locul altuia –, …rugăciunile împingând sufletul la o conversație directă și intimă cu Dumnezeu, …sufletul se ridică mai presus de orice semn determinant, mai presus de orice reprezentare și de orice imagine, și – așa cum spune Sfântul Isaac Sirul – primește harul care i se potrivește”.
Aceasta este viziunea iconografică a Liturghiei Divine, care este „însăși împreunarea și unirea omului cu Dumnezeu!”
Libertatea este un dat ontologic, este starea în care am fost așezați ca să viețuim spre creștere duhovnicească, este bunul de preț care poate aduce încununarea eforturilor de înaintare spre Hristos; la acest aspect se referă “uzul de libertate a omului bine făcut”, a omului care știe că “este veșnic atât cât vrea ca să fie veșnic, …a omului care vrea ca el să intre în planul de existență a lui Dumnezeu, participând mereu la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie”.
Pr. IONEL FILON

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI