Privesc cu strângere de inimă imaginile pe care televiziunea le transmite din fața Ministerului de Finanțe. S-au adunat acolo, din toate ungherele țării, anonimii care încă se mai înverșunează să facă agricultură într-o țară în care agricultura este de multă vreme în agonie. Oieri și crescători de vite din Ardeal, din Moldova, din Dobrogea au ajuns la București să-și ceară niște drepturi de care depinde însăși existența lor, a familiilor lor, a animalelor pe care le îngrijesc așa cum pot.
Unii îmbrăcați în cojoace mițoase, alții cu traistele pe umeri, agitând clopote și talăngi, hăulind și fluierând, doar-doar îi va auzi cineva care să le înțeleagă necazurile. Sunt oameni simpli, de la țară, fără ifose și aere de domni, împovărați de nevoi, îngrijorați de ziua de mâine. Sunt oameni săraci, munciți, obidiți. Sunt bărbați care cunosc bine durerea mușchilor și fiorul stropilor de sudoare prelinși de pe tâmple în sân de-a lungul grumazului încordat de efort. Știu mai bine truda nopților nedormite sau a orelor crude ale dimineții decât legile și regulamentele nenumărate care le condiționează viețile zi de zi și de care adesea se tem mai presus decât de păcate. Îi privesc și parcă văd în ei strămoșii care au trudit din vechime pe pământurile astea fertile și binecuvântate, la fel de sărmani, la fel de munciți, la fel de batjocoriți. Oamenii au venit să-și ceară drepturile de la stat. Strigă, fluieră, huiduie așa, în vânt, pentru că dacă cineva i-ar întreba cine este statul, cei mai mulți nu ar ști să dea un răspuns. Dar știu că statul ar fi trebuit să facă ceva pentru ei, că statul ar fi trebuit să le dea măcar drepturile promise, dacă nu un ajutor firesc, ce ține și de respectul față de munca cinstită. Ei cred că statul ar fi trebuit nu numai să le protejeze munca, producția, ci și să le încurajeze, pentru că economia națională depinde de ceea ce se produce pe plan intern, nu de ceea ce se importă. Dar se pare că la noi trebuia ca toate să fie originale, începând cu democrația și politica, sfârșind cu drepturile cetățeanului și viața socială. Cum a fost protejată economia țării, în ansamblul ei, după revoluție? Poate că este inutilă această întrebare, de vreme ce grosul românilor resimte din plin recesiunea, sărăcia. Dramatic este și faptul că nimeni, niciodată, nu va avea de dat socoteală pentru ruinarea economiei naționale, pentru sărăcirea fără precedent a țării, pentru politicile falimentare, cu atât mai puțin pentru hoțiile crase demascate sau nedemascate, pentru abuzurile grosolane. Laptele pe care îl varsă crescătorii de animale peste praful de pe străzile bucureștene nu poate spăla rușinea de a ne vedea săraci într-o țară cu posibilități și avantaje naturale pe care nu le au multe țări europene. Din nefericire, însă, prin țara noastră de lapte și miere curge neîntrerupt o Apă a Sâmbetei pe care nu s-a găsit nimeni să o zăgăzuiască. Fermierului român i-au fost impuse condiții peste condiții, unele necesare, altele aberante. Dar toate l-au adus în situația de a renunța la culturile agricole, la vite și în final la pământ. Țăranul a fost alungat elegant de pe câmpul său pentru a se așeza cuminte la coadă într-unul dintre supermagazinele apărute ca ciupercile după ploaie, din care poate cumpăra, după pofta inimii, tot ce își dorește, produse venite din alte țări cu mai puțină tradiție agricolă. Dacă cumva a mai rămas careva să-și mențină în viață tradiția creșterii animalelor sau a culturii pământului, va avea surpriza să afle că produsele lui nu sunt la standarde europene. De viața agricultorului nu se interesează nimeni dacă o fi sau nu la standarde europene. Domni plini de sine și de idei vorbesc frecvent de pe ecranele televizoarelor despre agricultura modernă, despre proiecte de milioane de euro, despre ce s-ar putea sau cum ar trebui să se facă. Dar niciunul dintre acești domni ce fac politică ieftină nu știu ce înseamnă să crești o vită, să îngrijești un animal, câtă muncă și câtă cheltuială presupun întreținerea unei gospodării. Ar vorbi cu mai puțin patos și mai mică emfază după doar o zi de muncă efectivă într-o gospodărie țărănească.
Produsele țăranilor nu mai sunt prețuite. Agricultură modernă este cea care aduce profit cât mai mare, indiferent de calitatea produsului, fenomen pe care occidentalii l-au simțit pe propria piele, dar cu greu i se mai pot opune. Produsul natural este tot mai agresiv înlocuit de cel stimulat sau modificat genetic. Toată lumea este sufocată de alimente conservate, chimizate, derivate, iar hrana cu adevărat naturală devine tot mai puțin accesibilă omului de rând, îndemnat să cumpere ieftin, pentru a se putea produce ieftin. Omenirea își vinde sănătatea pentru a mânca produse nesănătoase, bolnavii de cancer din întreaga lume devin tot mai numeroși, dar nimeni nu suflă un cuvințel, de dragul producției ieftine. În România, hrana naturală este ieftină, pentru că solul încă este nepoluat, iar fermierii noștri încă nu-și permit să forțeze producția cu îngrășăminte chimice sau hormoni de creștere. Se încăpățânează să muncească așa cum au învățat de la părinți, de la bunici. Însă produc această hrană mergând în pagubă, muncind cu întreaga familie pentru venituri de nimic și luptând să supraviețuiască într-o țară care le este potrivnică.
Privesc descumpănit imaginile de la televizor și îmi vine să plâng pentru că în vreme ce românii de rând se lovesc de legi anapoda și instituții birocratice, conducătorii lor se îmbrâncesc fără jenă în fața unei lumi întregi pentru puterea politică.
Săracă Românie! Săracă Mioriță! V-au înnebunit ciobanii!
CASIAN BALABASCIUC
Notă: Material recepționat pe 28 octombrie a.c.
Comentarii