Eusebiu Camilar – 99

Eusebiu Camilar, personalitate de seamă a literaturii române, se desprinde în mod sclipitor din Galeria Oamenilor de Seamă ai Satului Udești, udeștenii înscriindu-i numele nu numai în conștiința fiecăruia: pașii literatului se simt și astăzi pe ulițele așezării de sub Oadeci, ca într-un sanctuar al unui spațiu mirific.

 

Născut la 7 octombrie 1910, Eusebiu Camilar, cel ale cărui ,,drumuri spre lume și spre cultură au pornit din ograda școlii, către Everest”, ar fi împlinit astăzi 99 de ani, dar pasărea cu clonțul de fier l-a răpus prematur, la 27 august 1965, la vârsta de 55 de ani.
Scriitorul udeștean ocupă un loc distinct în literatura română, el fiind cel care a proiectat universul rustic într-o atmosferă de legendă, dezvăluind în opera sa o mitologie aparte a satului și o geografie spirituală mereu ancorată în spațiul originilor ancestrale, în permanență învăluite de misterul unui creștinism cosmic de factură populară.
După plecarea din satul natal, peregrinând prin țară, îndurând fel de fel de privațiuni, se va stabili pentru un timp la Iași și apoi, definitiv, la București. Va activa la diverse publicații, bătând cu succes la porțile afirmării literare. Nu i-a fost ușor, dar a avut mereu în soția sa, poeta Magda Isanos, un stâlp de nădejde în afirmarea sa ca scriitor. Re-venea destul de des la Udești, satul în care avea rădăcinile: ,,Îmi este și mai drag – se des-tăinuia la un moment dat – pământul nostru udeștean. Aici nu mă mai simt singur, simt o prezență copleșitoare de noian, sunt străbunii din țărână, sunt mulți, îi aud în foșnetul vântului de noapte. La Udești așteptam să se facă lumină, să reîncep lucrul, cum așteptam în copilărie să se facă ziuă, să urc și mai sus, spre soare, în plopii înalți”. De fapt, multe dintre cărțile sale au fost scrise (parțial sau în totalitate) în Udești, la masa de sub mărul rotat din grădina casei.
Eusebiu Camilar era mic de statură, bine legat și îndesat, avea fața rotundă, iar privirea îi era mereu semeață și pătrunzătoare. Ca om era comunicativ, dornic să afle cât mai multe, era fermecător în discuții, cu vorbă de duh, iar de începea să vorbească despre tradițiile satului nu mai isprăvea. Greutățile îndurate l-au făcut să nu prea aibă încredere în oameni, de multe ori nici în prieteni de ai săi, care i-au jucat feste, suspecta pe oricine și în permanență se temea de boli, deși era perfect sănătos și fără vicii. De fiecare dată îi electriza pe săteni la aparițiile sale pe ulițele Udeștenilor. Atunci când sosea Zebi al Nataliței (cum i se spunea în sat), cu bucuria de a veni întotdeauna pe jos de la gara Verești, de peste apa Sucevei, udeștenii îl înconjurau admirativ, ca pe cineva deosebit și totuși al lor. ,,Cum mai merge politica?”, îl întrebau. Destul de des putea fi văzut în curtea școlii, printre copii; de fiecare dată când intra ne adunam într-o sală de clasă, să-l ascultăm. Ne vorbea cu mult patos (fiind și un bun orator) despre clasicii literaturii române și despre specificul etnic românesc. Întrevedeam prin făptura și spusele sale întreaga civilizație tradițională, mitologia și trecutul unei societăți arhaice.
În operele sale a abordat ca nimeni altul personalitatea satului carpatic, pornind de la universul udeștean, l-a imortalizat într-o aură destul de nebuloasă în conturări, dar sugestiv și intim ancorat în origini. Chiar dacă perioada sa cea mai prolifică a aparținut epocii proletcultiste, el nu s-a lăsat acaparat de constrângerile vremii, fiind chiar adesea acuzat de critica literară că ,,nu este fidel cauzei și mărețelor înfăptuiri ale clasei muncitoare”. Într-un timp când se scria despre cei ,,desculți”, despre un Mitrea Cocor sau despre ,,lumina de la răsărit”, el a reușit să sfideze subtil (și nu știm cum a avut curajul) dogmele vremii, imortalizând țăranul român într-o istorie zbuciumată, urmărit și aflându-se mereu sub semnul invaziilor. În acest sens, romanul ,,Turmele” este cotat de către demografi și sociologi ca fiind ,,cea mai reprezentativă frescă literară legată de poluarea socială”. A zugrăvit omul de la sat trecând prin haiducie (,,Valea hoților”), prin focul răscoalelor (,,Focurile”), prin război (,,Negura”), l-a zugrăvit pe țăran mereu prezent în spațiul veșniciei prin tradițiile și datinile sale (,,Nopți udeștene”, ,,Cartea poreclelor”, ,,Cordun”, ,,Avizuha” etc.). Eroii cărților sale trăiesc într-o lume în care realitatea se interferează cu fantasticul, cu basmul și ritualul. Față de alți confrați ai vremii, Eusebiu Camilar se individualizează și prin lirismul unor ,,viziuni de un grotesc tragic”, al comunităților sătești silite mereu la exoduri cauzate de invazii, secetă, foamete, comunități care și-au durat existența ca într-o adevărată ,,Poartă a furtunilor”, cum bine definea spațiul moldav.
Eusebiu Camilar a ridicat țărâna udeșteană la un înalt nivel cultural, iar pe udeșteni, oameni cu alură aristocratică, de voievozi, i-a fixat astfel în literatură, el însuși purtând cu mândrie nobilul blazon de țăran și considerându-se un ,,discipol al academiei naturii udeștene”.
Prin tălmăciri, traduceri, repovestiri din comorile celor ,,1001 de nopți” sau ,,Halima”, ne transpune într-un orizont cultural total străin nouă, prin memorialistică, reportaj, legendă sau poem (,,Împărăția soarelui”, ,,Farmecul depărtărilor”), ne introduce în arealul chinezesc sau în cel nord-european. Toate acestea și încă multe altele îi dau dreptul la neuitare, la a fi pomenit de generațiile de acum și de cele din viitor.
Mărturiile legăturilor indestructibile ale scriitorului cu familia, consătenii sunt exprimate sugestiv nu numai prin desele apariții udeștene sau prin scrierile sale, ci și prin numărul mare de scrisori, parte din acestea fiind publicate de noi în ,,Crai nou”.
Dar comunicarea intimă dintre spiritul nemuritor al lui Eusebiu Camilar și Udeștiul natal este realizată în ultimii ani prin ceea ce emană festivalul literar care îi poartă numele și prin ,,casa din luncuță”, devenită memorială, mereu cu porțile deschise ca să ne învăluie ca între faldurile unei păstoriri duhovnicești, loc unde spațiul și timpul sunt imperceptibile, existând doar veșnicie.

Notă: Imagini preluate de pe site-ul Isanos.ro
1. Magda și Zebi, la Costiujeni, 1938
2. Cu fiica (Elisabeta – n.n.) la Piatra Neamț, 1948

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI