Un tânăr poet sfidează șabloanele

Studentul Grigore Gherman nu s-a luat după alți tineri împătimiți de scris, așteptând să încărunțească la tâmple până a se vedea aievea cu prima sa carte. Și nu una din câte-va file prinse în două clame între coperte de mâna a doua, ci un volum de toată frumusețea, într-o executare poligrafică impecabilă, ilustrată inspirat de Doina Bojescu.

 

Se vede, și-a spus cuvântul și faptul că de la o vârstă fragedă este legat de scenă, ceea ce-i impune să afișeze o ținută elegantă, să apară impozant și atrăgător în fața lumii.
„Copilul care mereu zâmbește”, așa cum se autodefinește într-o poezie și cum îl știm de mai mulți ani, de când ne farmecă cu vocea sa melodioasă la sărbătorile noastre naționale, a manifestat abilitate de a găsi sponsori pentru a-și înveșmânta creația timpurie în ținută de gală, aidoma poeților deja consacrați. La fel de temerar pare a fi și gestul de a-și trimite poeziile (înainte de a le întrupa într-o carte) la judecata unui critic literar din România. Astfel, debutului său poetic, cu placheta „Epoca nedescifrată”, o prestanță aparte îi atribuie „botezul” unui exeget cu nume răsunător – Doina Uricariu, doctor în poetică și stilistică, cavaler al ordinului Serviciul Credincios pentru creație și cultură. După aprecierile distinsului critic din prefața „Poezia ca descifrare” ne este cumva incomod să găsim vreun clenci pentru descoperirea unor momente mai puțin reușite în respirațiile creatoare ale tânărului. De fapt, nici nu mi-am pus un asemenea scop, fiind întru totul de acord cu opiniile expuse în amintita Prefață, și anume: „Există un hieratism modern în poemele lui Grigore Gherman locuite de imagini angelice rănite, de melancolia unei copilării cu urme de duminică, de avatarul copilului cu mâini de aur dintr-un poem ce reface o istorie a poeților e-tern copii, Labiș, Rimbaud…”. Pe cât de măgulitoare, pe atât de obiectivă și considerația că Grigore Gherman „este, la debutul lui în volum, un poet curat, autentic, sigur în fața universului său liric pe care îl testează, îl ascultă, îl cântărește, îl mângâie, îl aruncă în lumea cuvintelor, cu o modernă străfulgerare”.
Sperăm că aceste și alte constatări laudative cu care este îndesată Prefața n-o să-l amețească peste măsură, ci îl vor ajuta în calea spinoasă spre universul marii Poezii să-și stăpânească cu vigoare Pegasul și să nu se inhibeze în limitele primelor succese. Or, din volumul de debut se evidențiază cu prisosință că tânărului nu-i lipsesc cutezanța, dar mai ales spiritul de libertate, – calități extrem de importante unui om de creație. Grigore Gherman este liber de tot ce se numește șablon în poezie – de rime, regulile de punctuație, de sfiiciunea celui pornit prin hățișurile încercărilor. El se plimbă cavalerește prin poezie cu „antiteze în buzunar”, stă degajat la taifas cu Dumnezeu („beau un ceai și Dumnezeu/ bea un ceai cu mine”), își numește versurile, chiar și cele de câteva rânduri, „poeme”, iar „pixul scrie fără vreun efort / acest mit al sângelui meu?”. Drept că, după cum vedem, în acest caz i-a scăpat o interogație, unicul semn de punctuație care se mai întâlnește pe ici-colea.
El are un Dumnezeu care „citește”, „murmură”, „spune” rugăciuni, spre deosebire de noi, cei împovărați de experiența și înțelepciunea vieții, care, prea serioși fiind, credem că Dumnezeu există undeva în ceruri doar pentru a ne asculta rugile și a ne îndeplini dorințele.
Dorindu-se a fi „poetul fericirii și al lunii”, „copilul care nu moare niciodată” este mai mult „îndrăzneț ca un Rimbaud”, decât timid, cum s-ar cuveni începătorilor. Mesajul celor mai multe versuri dovedesc că nu-i neapărat să treci prin foc și pară, să suferi și să mori, ca să poți spune lumii cum e să arzi, cum e să crezi în înviere, dar mai ales cum e să rupi „bucăți de eternitate” – din nuc, din iarbă, din stele, din lună, din soare… Fireștile accente adolescentine ascunse sub hlamida exoticului îi colorează și tensionează enigmele codificate în versul alb, încadrat în paradigma postmodernismului. Iar antitezele, atât de des întâlnite, îi denotă maturitatea poetică, precum și influența unor lecturi de cea mai bună calitate. Cu mici rezerve, putem admite chiar că Grigore Gherman debutează ca un iscusit manevrator al antitezelor poetice. De rând cu cele mai uzate (rai-iad, paradis-infern), vibrațiile lirice îi sunt aprofundate de punerea în relief a opozițiilor timp-netimp; lume-nelume; vis-nevis; iubire-neiubire, eul poetic regăsindu-se deopotri-vă în toate.
Dialogurile cu salvatoarea copilărie îi sunt vegheate de îngeri, el însuși depășind „za-darnica încercare” de a sta „la priveghiul îngerilor”, deoa-rece „azi la priveghiul lor / nimeni nu vine / nimeni nu aprinde o lumânare / îngerii morți trăiesc aparent / urmă-rind cum se transformă / mâna în nemână / iubirea în neiubire / cum se vând vieți și morți / cum câinii latră la unele sorți”.
Printre îngeri își caută tânărul nărăvit de vis și „micropetele cu iluzii”, căci fără ele, seducătoare himere, nici iubirea, nici culorile cerului, nici clipele de tăcut dialog „la ceaiul cu Dumnezeu” n-au șansa să ne viziteze vreodată.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: