„Mă țin de cruce
ca răstignitul
nicăieri nu fug”
Baladescă prin spirit la start, accesibilă prin simplitatea versului, vehementă mai apoi prin angajare civică și patos justițiar, lirica lui Dumitru Matcovchi (n. la 20 octombrie 1939, la Vadul-Rașcov, jud. Soroca, într-o familie de țărani) a trecut prin explicabile metamorfoze, fără a părăsi însă folclorismul mesianic, ajungând la bocet, blestem și diatribă, altoite pe o viziune încrâncenată, antinomică, gândind lumea maniheic.
Poetul (care e și prozator, dramaturg, publicist) absolvise Universitatea din Chișinău (1961), ocupase diverse funcții redacționale revigorând, de pildă, revista Nistru (devenită, în 1988, Basarabia) și debutase în 1963 cu placheta Maci în rouă, cultivând armonia, îmbibată de plasticități rustice, aromitoare. Alături de Descântece de alb și negru (1969), carte care i-a creat probleme (fiind „arestată”) și care, părăsind versul plat cultiva ambiguizarea, Matcovschi a mai tipărit, printre altele: Casa părintească (1968), Melodica (1971), Soarele cel Mare (1989), Veșnica teamă (2001) ori volumul-recviem Pasărea nopții pe casă (2003), trecând de la certitudinea de a se ști „stăpân” la asaltul roiului de neliniști și deziluzii, fixându-l într-o declamată, terifiantă ne-putință. Evident, Basarabia, chiar rămasă un „verde crez” e pricina acestei perpetue du-reri. Poetul, „bolnav de Basa-rabia”, știe că pajurile „hultănesc peste moșie”, că limba e trasă pe roată și că provincia crucificată e scoasă la mezat. În acest prezent „mișelit”, teama se cuibărește insidios în sufletul unui popor înfrânt. Iar îndemnul poetului e limpede: „tu fii mereu ostașul ce are moarte-n față” (v. Impostorii). De unde și tradiționalismul său robust-agresiv, pigmentat cu repetiții sugestive, de cert halou emoțional. Acel vad uitat, „un locșor la margine de dor” (v. Terra incognita), venerarea părinților („luminoși ca sfinții”), sacralitatea limbii materne cu „dorul de țărâne, de doine bătrâne”, cultul rădăcinilor (casa, vatra, satul ca cetate morală) pledează pentru statornicie. Cuvine-se „să ținem foc în vatră”, să ne cinstim înaintașii (vezi, de pildă, Închinarea către Mateevici ori Măria Sa Poetul, adresată – previzibil – lui Eminescu), să apărăm „scumpa icoană” basarabeană. Parabola Rădăcini vorbește limpede despre un nuc internaționalist, „cu dor de ducă”. Deși poetul scrie a-păsat: „suntem un crez, suntem o soartă” (v. Eu nu sunt pasăre), la mărgioară „peli-nul crește, amar, în prag”, iar cucuveaua a devenit o pasăre națională la un neam „răzleț”.
Probabil că Imne și blesteme (1991), carte de viraj, ecou al acestui scepticism amar, rostit „cu toată gura”, exprimă energic o stare de spirit. D. Matcovschi ne avertizează: „blesteme scriu, satire scriu, și nu balade” (v. Scrisoare mamei). Acest viraj spre poezia publicistică, de tumult oratoric și civism ardent, a trezit, se știe, și obiecții dinspre gu-reșa falangă optzecistă; după cum poetul, în replică, n-a menajat „scamatoriile” post-moderniste, vorbitul „pe vârful limbii”, stârnind lungi și inutile gâlcevi. Astfel de infiltrații publicistice înnămolesc, inevitabil, lirica în discursivitate și retorism. Dar la un impresiv (cum l-a văzut C. Ciopraga), reacțiile de acest soi se colorează incisiv și răbufnesc în publicistica propriu-zisă, vehiculând – uneori aluziv – imaginea omului negru, a înmulțirii intrușilor, instaurând frica de a gândi (precum în, selectiv, Povara istoriei ori Hoț în rezervație).
Deși prezentul e nemilos, „șoimanii” de altădată clocind „cioroi”, poezia de dragoste (un filon inepuizabil) nu poa-te fi uitată. Iubirea e o carte din „vremuri cronicare”; viața descrește, anii „lupani”, îmbătrânind între cuvinte, ne apropie de Gara Terminus, încât doar „lumina dragostei” mângâie această poezie „de album” (cf. Ion Ciocanu), de un lirism sincer, duios, cantabil. Pentru Matcovschi, poe-zia „nu vine din moft”; ea tre-ce prin inimă, vorbește despre o realitate sângerândă și împacă, ciudat, sentimentul cu tonul blasfematoriu, în pofida unor rezerve enunțate temă-tor-interogativ: „Au omul nu mai crede în taina poeziei?”.
Exploziile de furie, infiltrațiile prozaice, lehamitea, dezamorsarea iluziilor încarcă un monolog disperat, încrâncenat, aparținând unui mare dezamăgit. Gândurile „nu încap în tropi”, Cain e în vogă (v. Eden sinistru), moldo-ivanii și lacheii puterii sufocă un neam „blagorodnic”, pe care Matcovschi nu ezită a-l numi, în ale sale „cântece depășite”, ingrat, bastard, ratat etc., purtându-și „juvățul” meritat. Tot trecutul – zice poetul – „în-tr-un oftat încape”. „Învierea” poetului după acel mutilant accident rutier (17 mai 1989) învârtoșează un discurs fulminant, cu patetice accente vizionare (Ce-ți doresc eu ție, maică Românie?), eminescianizând surdinizat într-o „țară de răz-leți”.
O carte-memoriu precum Neamul Cain (2008) adeverește că avem de-a face cu un poet-luptător, care, declarat, preferă etica esteticii. Poezia, spune Matcovschi, se trăiește cinstit. El scrie „dureri”, nu vrea să se ascundă în rime și floricele; altfel spus, nu vrea să fie mut. Cuvintele sângerează și poetul, avertizând repetat că „dansăm pe muchie de hău”, distinge între poeți și scribăreți (cei care „poețesc” inflaționar, rămânând „gângânii bipede”). Poetul scrie pentru „mărgioară”, se cheltuie la flacăra unui eticism ardent, folosind – pe alocuri – o estetică rudimentară. Dar acest arheolimbaj atins de o vibrație mesianică la o cultură luptătoare, păstrând, așadar, „cumințenia” tiparului și invocând cu pioșenie „sfintele repere”, se împotrivește sce-nariului diversionist al man-kurtizării. Pe de altă parte, întârzierea în etic (și, de aici, lepădarea de orice obediență ideologică), în fine, o estetică ofilită prelungesc un anacronism cultural și lasă senzația unor amabilități și derogări valorice. Din fericire, în Basa-rabia, cea mereu „între două istorii”, scriitorimea a pus umărul la redeșteptarea energiilor naționale, angajându-se frontal, exemplar în această decisivă „bătălie”, oferind vocile exponențiale și spirite-le catalizatoare. Această an-gajare cerea o rostire clară, incendiară, spărgând oglinzile mincinoase ale vorbelor trădătoare; s-ar părea că apostolatul acestei generații a fost ferit de suferința incomunicării, de dramele limbajului, de nepu-tința aflării unui spațiu de rezonanță. Literatura coborâse în stradă. Or, D. Matcovschi a fost, se știe, unul dintre liderii renașterii naționale, o revo-luție a dorului cum i-a zis însuși poetul, taxat drept „un Wordsworth al Basarabiei de azi” (zicea George Băjenaru, în Origini / Romanian roots). Viforos, rapsodic, satiric, rimând spontan-mecanic (cf. I. Rotaru), ușor neglijent, lansând sudălmi și imprecații, pendulând – cu suflu tragic – între elegiac și blasfematoriu, cultivând un mesianism pe tipar folcloric, Dumitru Matcovschi crede, în pofida rezervelor unor critici, în sacrali-tatea cuvântului și în impactul poeziei sale. Și e convins că „Noi din morți am înviat” (v. Alfabet), în pofida asaltului „voronienilor”.
Comentarii